Brunetul. (boyxboy)

Capitolul 24

-Ryan, imi bâlbâi numele mama.
Zâmbesc scurt si ma ridic. O îmbrățișez strâns, iar ea isi îngroapă capul in umărul meu.
-Stiam eu ca nu este adevărat, șoptește ea mai mult pentru sine.
-Ce sa nu fie adevarat? Intreb confuz si ne despărțim din îmbrățișare.
Observ atunci ca plangea.
America inca stătea înghețată, privindu-ma cu ochii mari. Nu spuse nimic. Nu mișca.
-Surioara, soptesc si schițez un zâmbet.
-Nu, spuse rece si imi evită îmbrățișarea.
Înghit în sec.
-Ce s-a întâmplat? Tata este bolnav? De ce a leșinat? Intreb îngrijorat.
Femeia isi trece degetele prin par.
-Are câteva probleme de la înmormântare. Însă presupun ca acum ii vor trece, clipi des.
-A murit cineva? Pun eu intrebarea usor speriat.
-Da. Adică nu. Ryan, nu ma fă sa fiu mai confuză, te rog.
Ma întorc spre Rebeca si dau din umeri. Nu inteleg ce se întâmplase si care era faza cu reacția lor atat de ciudata. Nu era ca și când văzuse o fantomă. Sau era?
-Ce s-a întâmplat? Unde ai fost tot acest timp? Isi fixează privirea si ma mai îmbrățișează o dată.
-Doar m-am mutat, chicotesc. Oricum nu ma suportati. De ce plângi?
-De ai ști, spuse și înghiți in sec.
-Am nevoie de o explicație, presupun.
-Vei primi una, veni raspunsul rece din partea Americai.
S-a schimbat. De ce este rece cu mine?
O asistentă medicală se apropie de noi si ne spune că avem acces in salon, iar starea pacientului este ok.
-Trebuie să ne povestești ce ai facut in acesti 3 ani, zice mama si isi sterge lacrimile cu dosul palmei.
-Mă mai urati? Intreb nesigur.
-Crede-mă, daca era sa stim ce se va întâmpla dacă nu te acceptam, era sa fim de partea ta.
-S-a intamplat ceva? Raman confuz.
Intrăm în salon fara sa primesc un raspuns. Rebeca rămâne la ușă, dar eu ii fac semn. Ma simteam printre străini, desi eram in propria familie.
Tata cand ma vede, tresare.
-Este ok, ti-am zis eu, ii spune mama si il mângâie pe mâna.
-Tu ești, Ryan?
-Am impresia ca ati vazut o fantomă, chicotesc, dar ceilalți imi iau gluma in serios.
-Ryan, după ce ai plecat, incepe America cu același aer distant, am primit scrisoarea.
Acum chiar imi era rușine.
-Stiai ca scrisoarea ta părea ca una sinucigașă? Tata a angajat detectivi sa te caute. Nu te-au găsit, însă s-a găsit un cadavru ars de tânăr. Fiindcă erai singurul tânăr dispărut, s-a tras concluzia ca tu erai acela. Pentru noi erai mort. Pentru 2 ani ai fost mort, Ryan, continuă bruneta.
Ii privesc uimit si înghit în sec.
-Trebuie să deshumam cadavrul, sa se afle cu adevărat cine este.
-I-imi pare rau, nu intentionam asta, soptesc.
Rebeca isi aseza mâna pe umărul meu si imi zâmbi prietenește.
-Nu este vina ta, zice tata.
Iau o gura de aer.
-Iarta-ne tu pe noi. Trebuia să te acceptăm, dar voiam...habar nu am ce. Trebuia să fim de acord de la început, spune  bărbatul.
-La naiba, nu este vina nimănui. Aveam nevoie de un nou început.
Însă America continuă să ma privească rece ca si cand as fi fost un străin. Iar asta durea. Ea iese din salon cu o scuza ca are nevoie de ceva fierbinte.
-Stii, spune mama jucandu-se cu degetele, asteptam ziua cand sa te vedem din nou. Pentru ca simteam ca nu ai murit, însă în același timp erai deja mort pentru toți.
-Este vina mea. Trebuia să anunț pe cineva, însă nu aveam pe cine...
-Măcar acum esti fericit, iar asta conteaza. Cine este roșcata? Intreaba tata cu un zambet mare pe chip.
Avea si cateva lacrimi în colțul ochilor, iar zambetul imi aducea aminte puternic de copilărie. Imi lipseau atat de mult.
-Eu sunt Rebeca, sare fata ca si cand aștepta să spună ceva.
-Este cea mai buna prietena a mea, spun mândru.
-Și șefa lui, chicoteste.
-Șefa? Ca ce lucrezi? Se interesează femeia.
-Vin imediat si va spun tot. Ma duc sa aduc cate o cafea, le fac semn spre ușă și ies.
Cand părăsesc salonul, o vad pe America plângând pe scaunul de așteptare. O ating timid pe umăr.
-America, de ce plângi? Intreb.
Ea își ridică privirea spre mine si pufni.
-De ce iti pasă? Esti doar un străin, zice cu un aer distant si coboară de pe scaun, plecând inainte sa imi lase ocazia sa ii răspund.
Sunt doar un străin. Cu ce am ranit-o?
Voiam să mă duc după ea, dar deja ii pierdusem urma. Oftez zgomotos si ma duc la aparatul de cafea.
Achit 3 cafele, deoarece eu nu beau cafea si le asez pe o tava din carton.
Merg cu ele in mâna spre salon, unde tata si cu mama vorbeau cu Rebeca.
-Esti logodit? Sare mama repede cu intrebarea.
-Am multe sa va povestesc. Cât veți sta aici?
-Din spital plec azi. Însa din oras plecăm maine. Am venit doar cu niste treburi.
-Atunci sa imi iau bilet.
-Vin si eu, spune entuziasmată roșcata. Vreau sa vad unde te-ai născut.
Zâmbesc.
-Cine e norocosul? Pune tata intrebarea.
Tusesc. Ei chiar acceptaseră ideea ca sunt gay. Și fix atunci cand deja nu mai eram..cred.
-E o ea. O cheamă Cristina.
Tata clipi des.
-Oh, spuse lung.
-Ai avut dreptate, a fost o chestie pe moment, recunosc si asez cafeaua in fața lui.
Aproape uitasem de cafelele de pe platou.
El zâmbi ușor, deși habar nu aveam daca era un zâmbet de resemnare sau unul fericit.
-Te acceptăm indiferent cum ești, fiule. Nu mai vrem sa te pierdem.
-De m-ar accepta si America, oftez.
-E mai complicat la ea. A plâns mult cand a aflat că erai mort. A intrat si in depresie, abia si-a revenit.
-Reușesc să dau lucrurile peste cap...
-Și trebuie neaparat sa te vedem pe scenă, zise mama sărind peste context.
-Cand ai reusit sa le zici atat de multe? Ma întorc spre Rebeca.
Ea rase.
-Nici nu iti imaginezi.

____
Scuze ca e lame capitolul *^* am idei, dar nu stiu cum sa le formulez.
sI STIU CA E CEA MAI NAȘPA REACTIE EVER CAND L-A ÎNTÂLNIT. DAR NU SUNT BUNĂ LA CHESTII LACRIMOGENE.