Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În cantină, privirea îmi tot ajungea pe masa din spatele lui Otto și a lui Drake, adică cea din fața mea. La ea. Era acolo, mâncând liniștită dintr-o porție de cartofi prăjiți care nu arătau foarte comestibili. Însă îi mănâncă fără nicio emoție pe față, de parcă nici nu ar știi ce face.
— Frate, ești cu noi? îmi flutură Drake mâna prin fața ochilor, eu mutându-mi privirea spre el, înainte să vadă în ce direcție mă uitam.
— Da, sigur, sunt doar... obosit, mint eu continuându-mi prânzul, însă cei doi clar nu mă cred.
Zic asta pentru că în următoarea secundă se întorc simultan spre masa la care se afla Daneka, uitându-se ca doi idioți la ea, mie venindu-mi să intru în pământ.
Șatena își ridică ochii brusc, surprinzându-ne pe toți trei uitându-ne la ea. Se încruntă o secundă, aproape imperceptibil, după care își ia farfuria goală și pleacă, în drumul ei aruncând resturile. Îmi dau ochii peste cap, înjurându-i pe cei doi netoți.
— Tu încă te uiți după tipa aia? întreabă Drake mirat, iar eu îi arunc o privire iritată, după care îmi continui prânzul.
— Mulți zic că are probleme mintale, se apleacă Otto peste masă, încercând să nu atragă pre multe priviri asupra sa.
— De ce ați spune așa ceva? întreb mascându-mi interesul de a afla mai multe.
— Păi are momente în care își pierde controlul, continuă el. Adică... nu este fata timidă tot timpul, am auzit că prin clasa a noua i-a înfipt un creion în palmă unei colege.
Mă uit la ei, cumva nevenindu-mi să cred că fata care nu vorbește deloc ar putea face așa ceva, însă, fiecare își pierde controlul într-un anumit mod, nu? Fiecare are momente de slăbiciune și nu suntem în măsura să judecăm, deși nici măcar nu știu dacă ce spune blondul este adevărat sau e doar o bârfă.
— Eu nu cred bârfele, spun simplu ridicându-mă de la masă după ce îmi termin prânzul.
— Frate, tipa a stat în spital timp de trei săptămâni. Cică era să îi perforeze mâna! exclamă Drake mimând cum ceva îi intră în mână.
— Am oră, băieți, mai vorbim, îi salut ignorându-le avertismentele.
Ies pe ușile cantinei, iar exact lângă aceasta, de perete, era rezemată Daneka, așteptând cu mâinile la spate și cu capul în jos. Tresar puternic la vederea acesteia, pentru că să fiu al naibii, nu toată lumea stă în poziția asta după ușă.
— Prietenii tăi se holbează așa la fiecare persoană sau doar voiau să te facă să te simți prost? întreabă ea ridicându-și ochii verzi spre mine, însă chipul îi trădează doar amuzament.
— Aș merge pe a doua variantă. Dar ignoră-i, sunt mai idioți de fel, ridic din umeri surâzând, începând să mergem amândoi pe hol, în ultimile minute de pauză.
Aceasta tace câteva secunde, uitându-se la mine de câteva ori. Nu îmi dau seama ce văd în privirea ei, deși nu îmi întorc capul pentru a analiza mai bine.
— Și... ce mai faci? întreb neștiind ce altceva aș putea spune pentru a alunga liniștea dintre noi.
Strâng imediat din ochi, dându-mi seama cât de nepotrivit a sunat asta. Adică, întrebi o persoană ce mai face dacă nu te vezi de mult timp cu ea. Eu cu această fată nu mă cunosc decât de două zile.
Râde.
Ce sunet frumos.
— Sunt bine, spune ea. Tu ce mai faci? se uită la mine, oprindu-se în dreptul clasei în care probabil are oră.
— Încerc să nu mă fac de râs complet, râd jenat, aceasta uitându-se în altă parte.
Este intimidare ceea ce-i citesc pe față?
— Îmi place de tine, declară ea deodată, eu uitându-mă la fața ei puțin bulversat. Ești de treabă, ridică din umeri, eu zâmbindu-i sincer.
— Ți-aș spune la fel, însă până nu ieși cu mine cândva, nu o voi face, îi fac cu ochiul, dându-mi seama că am zis asta fără să îmi dau seama de ce scot pe gură.
— De acord, dar acum am latină, iar profa este un demon, se scuză ea dându-se un pas mai în spate pentru a ajunge la ușa clasei.
— Ne mai vedem, îi fac cu mâna, în timp ce pornesc cu spatele spre scări, îndreptându-mă spre clasa mea.
Zâmbesc n sinea mea. Nu știu de ce, dar fata asta mă face să simt lucruri ciudate și de abia o cunosc. Nu știu de ce toată lumea o crede o ciudată nebună. Dacă și-ar da silința, ar observa că este o fată chiar de treabă și... frumoasă. Da, este frumoasă.
Am observat că adoră blugii negri și puloverele. Zâmbesc din nou gândindu-mă că i-am observat îmbrăcămintea, lucru pe care nu îl fac prea des. Adică am momente în care uit cu ce sunt îmbrăcat eu.
* * *
Când intru în camera mea, privirea îmi aleargă în dreptul camerei Danekăi, unde o găsesc citind ceva pe balcon. Cumva, privirea mea se bucură că o găsește acolo, însă știu că nu mă pot duce pur și simplu la ea.
Sau pot?
Îmi arunc ghiozdanul pe scaunul biroului, după care deschid ușa balconului, sprijinindu-mă de balustrada din lemn.
— Dacă aș găsi și eu ceva pe placul meu de citit, m-aș alătura ție, spun, iar ea tresare la auzul vocii mele, ridicându-se în șezut de pe scaunul pe care se balansa.
— Am eu câteva cărți, însă nu știu dacă ar fi pe placul tău, se rezemă și ea de balustradă, privindu-mă amuzată.
— Sunt sigur că putem face cava în legătură cu asta, rânjesc eu, ea răzând.
Deschide gura să spună ceva, însă o bufnitură ciudată se aude dinspre casa ei, aceasta făcând ochii mari. Văd pentru o secundă o sclipire în ochii ei, însă nu o pot deslușii. Se ridică, uitându-se spre camera ei, după care se întoarce către mine arătând agitată. Încă are ticul acela de a-și lovi degetele de orice are în cale.
— Mă duc să văd ce s-a auzit, umm, mai vorbim, River, își ia la revedere, intrând repede în casă și închizând ușa balconului, după care o văd alergând pe ușa camerei ei, de unde pot zări niște scări.
Intru și eu la mine în cameră, ducându-mă mai apoi să mănânc, însă nu pot să uit acea sclipire de entuziasm din ochii ei de atunci când zgomotul puternic se auzi. Nu părea speriată pentru ceea ce se putea întâmpla. Ciudat.
