Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
A doua zi, aștept pe balcon, citind o carte care mi-a căzut la mână din bibliotecă. O aștept pe ea. Conform mesajului acesteia, Daneka va fi eliberată astăzi din lipsă de probe. Și da, probabil citesc pe balcon doar pentru a vedea când ajunge împreună cu mama ei, nu din cauza vremii înnebunitor de călduroasă de afară.
Azi-noapte, din nou, nu am putut dormi și cred că am avut și un coșmar pentru că m-am trezit din somn la patru dimineața ud leoarcă. Însă nu îmi amintesc ce am visat. Urăsc când se întâmplă asta.
Veștile date de acel polițist nu mi-au picat tocmai bine. Am vrut să fac și eu o dată pe eroul și mă trezesc gândindu-mă serios dacă am făcut ceea ce trebuia. Inima îmi spune că nu o pot lăsa pe Daneka la închisoare, însă creierul îmi tot trimtea semnale de alarmă la tot pasul, încercând să mă anunțe de ceva.
De ceva ce nu eram capabil să văd singur...
Motorul unei mașini care oprește în scurt timp mă face să îmi ridic nasul din carte, uitându-mă "subtil" către Daneka, pe care nu o mai văzusem niciodată atât de ciufulită și plouată și pe mama ei, îmbrăcată în negru și cu cearcăne uriașe, vizibile tocmai de aici.
Atunci observ că Daneka nu poartă doliu din seara în care a adormit la mine din nou. Nu știu cum să interpretez asta. Poate nici nu ar trebui. Poate trebuie doar să nu mă mai gândesc ca un detectiv care este și paranoi...
— E interesantă cartea? tresar când vocea ei mă scoate din propriile gânduri, mutându-mi privirea spre balconul din fața mea, unde Daneka mă privea inexpresiv.
— Da, este despre cum să minți mai bine un polițist, i-o intorc. Pentru dățiile viitoare, îi fac cu ochiul, ea pufnind.
Mă bucur că am zis-o ca pe o glumă. Creierul meu nu prea a perceptat-o ca fiind una, în schimb.
— Am venit să îți mulțumesc, River, sare era balconul ei, cățărându-se pe al meu și eu ajutând-o să coboare.
— Doar nu era să te las acolo nevinovată, mă uit în ochii ei, iar o sclipire ciudată mă face să mă încrunt o secundă.
Vină. În ochii ei am putut citi clar vina, înainte de a-și muta privirea din a mea, dregându-și vocea, agitată. Cum poate fi o persoană atât de calmă și agitată în același timp? Degetele ei prind marginea balustrăzii de la balcon, rezemându-se de ea și mutându-și din nou ochii in ai mei. Și decid să las "investigațiile" deoparte.
Nu pot să nu observ modul în care degetul ei arătător bate continuu în balustrada de lemn, făcându-l să pocnească ușor, ca într-un ritm.
Și nu am reușit nici să observ rapiditatea cu care palma ei, aceeași la care mă uitam, se izbește de brațul meu, făcând o usturime slabă să apară în locul în care tocmai m-a pleznit. Mă uit buimac la ea, aceasta reprimându-și un rânjet îngâmfat.
