Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Nu multe lucruri se aud în jur. Doar câteva ciori croncănind și niște claxoane undeva în îndepărtare. Tot timpul tata spunea că acest oraș este liniștit. Dar pentru un oraș, este prea liniștit. Pășesc încet, precaut pe trotuar, gândindu-mă că este o nebunie să mă plimb noaptea pe stradă.
Aud câteva sunete în dreapta mea, iar inima mi-o ia la goană, gândindu-se la orice este mai rău. Calmează-te, River, sunt doar pisici. Ai aproape optsprezece ani, nu te mai poți speria de...
— Nu! Ajutor! Lasă-mă! țipătul disperat al cuiva mă face să tresar puternic.
Se aude din fața mea, undeva după niște blocuri. La naiba, dacă e vreun psihopat? Dacă voi fi ucis în miez de noapte și nimeni nu-mi va găsi trupul vreodată?
Gândurile mele se duceau în cele mai necurate părți, însă cealaltă parte, cea rațională, îmi spune că dacă este, într-adevăr cineva în pericol, nu pot să stau cu mâinile în sân. Și probabil din acest motiv mă trezesc mergând în acel loc, de unde se aud foșnituri.
Un țipăt îndurerat mă face să îngheț pe loc, mintea mea făcând scurt-circuit. Încep să alerg într-a colo, iar ce găsesc, mă face să am o stare de greață.
Un cadavru, înjunghiat de multe ori în abdomen stă întins pe jos, undeva pe o alee îngustă. Lângă el, un alt corp, mai mic și slăbuț îl privește. Apoi se întoarce spre mine. Brusc. Mecanic.
Nu îi pot vedea fața. Este blurată de ceva ce nu pot explica, însă, câteva momente mai târziu, lumina lunii iese de după nori și se reflectă în acei ochi incredibil de deschiși la culoare.
Daneka.
Ochii mi se deschid instant, trezindu-mă din cauza tresăririi proprii. Daneka se foiește și ea în brațele mele, trezindu-se. Nici nu știu cât e ceasul, dar știu că arăt ca dracu' pentru că șatena se ridică în coate, privindu-mă îngrijorată.
— Te simți bine? întreabă, iar eu mă uit la ea, încă sub șocul acelui coșmar.
Nici nu știu cum să o mai privesc. Ochii ei îmi amintesc de acel vis. Nu trebuia să mă gândesc atât de mult la ce îmi spusese aseară. Mintea mea a luat-o razna, însă... totul părea atât de real încât mă simt ciudat în prezența ei. O stare de disconfort mi s-a instalat în stomac, aducându-mi mereu aminte că ceva nu se leagă.
— Da, am avut doar un coșmar, mint eu, ea aprobând nesigură.
— Știi, dacă este legat de crimă, îmi pare rău, continuă ea.
Alt semn de întrebare. De ce i-ar părea ei rău?
— De ce îți pare rău? repet eu întrebarea la care mă gândeam.
