Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De ce a luat-o poliția pe Daneka? Ce mama naibii tocmai s-a întâmplat?
— Tată? Ai vreo idee de ce tocmai s-a întâmplat? întreb în timp ce cobor scările, gândindu-mă intens la asta.
— Habar nu am. Tu nu ar trebui să știi? Având în vedere că dormiți împreună mereu? mi-o întoarce el cu un ton ușor arogant, eu uitându-mă ca un prost la el.
Oh, la dracu', uite încă unul din acele momente stânjenitoare între părinți și copii.
Nu... ceva nu se leagă. Poliția lucrează acum la cazul morții tatălui ei. Nu au cum să o ia pe Daneka decât dacă nu cred că... este vinovată. La naiba, asta nu e bine.
Telefonul începe să sune în buzunar, făcându-mă să tresar sub privirea arzătoare a tatălui meu. Încerc pe cât de mult posibil să îi evit privirea după afirmația – puțin cam stânjenitoare – făcută.
— Alo?
— River, am nevoie de tine. Trebuie să le spui că nu sunt vinovată, aud vocea Danekăi de cealaltă parte a firului, trăznindu-mă.
Niciodată nu m-am simțit atât de prost în legătură cu ceva.
— Ajung în câteva minute.
Mă uit la tatăl meu, cerându-i cumva permisiunea și cumva transmițându-i că trebuie să fac asta. Acesta oftează puternic, dându-se un pas din calea mea.
Apuc cheile care stăteau aruncate undeva pe masuța din spatele ușii, încălțându-mă. Deschid repede ușa pentru a ieși, însă vocea tatălui meu mă ia prin suprindere, țintuindu-mă locului:
— Nu te băga mai mult decât știi că poți duce, River.
Îi contemplez pentru două sau trei secunde rugamintea, fiind încă cu spatele, după care pornesc din loc, închizând ușa în urma mea.
Știu și sunt conștient că nu este o idee bună să mă bag în lucrurile astea. Ce urmează să fac ar putea fi foarte riscant. Aș putea elibera o criminală. Dar jur că, dacă aș știi că ceva din toate lucrurile astea sunt adevărate, aș întoarce mașina și aș lăsa-o acolo.
Dar nu știu.
Iar mașina gonește pe asfalt ducându-mă prea departe pentru a mai putea da înapoi, metaforic vorbind.
Secția la care este închisă Daneka mi se zărește în față, făcându-mă să oftez zgomotos. Visul de azi-dimineață combinat cu toate lucrurile astea mă fac să o iau razna. Mă doare, efectiv, creierul de la cât gândesc toate prostiile ce mi se întâmplă.
