Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Când deschid ochii, primul lucru pe care îl observ – sau mai bine zis, pe care nu îl observ, este lipsa Danekăi. Aseară, după ce ne-am certat și ne-am spus anumite lucruri care, nu știu cât la sută ar fi trebuit spuse, șatena a adormit la mine, din nou.
Mă uit nervos în locul ei, care este ocupat acum doar de o pernă, mai apoi privind ușa balconului care este blocată de scaunul de la birou, al cărui picior este legat cu o ață pentru ca ea să îl fi putut trage după ce iese.
Zâmbesc. Doar Daneka s-ar gândi la așa ceva.
Privesc ceasul de pe noptieră, gândindu-mă că am dormit destul de mult și de bine. Este ora doisprezece după amiaza. Cum naiba? Am adormit la cel târziu zece.
Privirea mi se mută pe sticla ușii de la balcon, încercând să pătrund în camera șatenei, însă draperiile erau trase, anihilându-mi orice șansă. Amintiri de aseară îmi revin în minte, făcându-mă să zâmbesc. Ei bine, pot spune că îmi place mult varianta Danekăi de aseară. Îmi amintesc cum se simțeau brațele ei în jurul abdomenului meu și mi se strânge stomacul și acum.
Dar totuși, odată cu amintirile frumoase îmi vin în cap și cele mai puțin frumoase. Înca nu primisem un raspuns clar de la ea pentru cedarea aceea. Și nu mă deranja că a spart acel pahar, la naiba. Îmi pasă de pahar la fel de mult cum îmi pasă de un fir de iarbă, însă, odată cu cioburile lui, mi-am dat seama cât de puțin o cunosc eu, de fapt, pe această fată.
Am o săptămână de când am întâlnit-o și știu că este puțin și că ai nevoie de ceva timp pentru a cunoaște o persoană, însă, totdată, pe Drake și Otto i-am întâlnit în același timp și despre ei știu și culoarea preferată, deci ceva este diferit.
Dar, oricât de încurcat aș fi la capitolul Daneka, pot gândi normal. Sau nu. Probabil faptul că nu gândesc normal este motivul pentru care fac ceea ce fac. Nu sunt în tocmai mândru de mine, însă aseară am văzut ceva în ochii acestei fete... ceva ce ea nu vrea să îmi zică, deși ar trebui, deci ar trebui să întreb pe altcineva.
Cineva precum Amias.
* * *
Cobor din taxi, uitâmdu-mă la parcul în care urmează să mă întâlnesc cu nenorocitul. Nu știu exact de ce a vrut să ne vedem aici, însă mie îmi convine. Îmi e mai ușor să îl bat dacă întrece măsura, decât dacă am fi fost în vreun bar sau restaurant sofisticat.
Îmi verific ceasul, acesta indicând ora două și jumătate după amiaza. Ar fi trebuit să ajungă, doar dacă nu mi-a tras clapa iar acum se distrează pe undeva ca un netot ce este.
— Salut, cațelule, îmi ridic privirea, dând de capul șaten al lui Amias, care rânjea spre mine.
Și premiul celui care a reușit vreodată să mă enerveze în mai puțin de o secundă merge la Amias.
