Oamenii din Greensburg par a fi uitați de lume. Nimic interesant nu pare că se poate întâmpla acolo, însă de când apare River în peisaj, un băiat de aproape optsprezece ani, sociabil și cu note bune, totul pare să o ia razna.
Sau poate doar...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Când instructorul meu auto mă lasă acasă, eu zâmbind până în străfundul firii mele, primul instinct este să o sun pe Daneka și să îi zic. Dar, cum aș putea face asta când noi suntem certați de o săptămână și ceva și nici măcar nu am numărul ei? Lucrurile stau, deja, diferit între noi și nu știu dacă pot schimba asta.
Dar pot încerca.
— Daneka! țip în fața ușii ei, după care tac câteva secunde pentru a asculta... orice.
— Daneka! Ieși te rog! mai țip o dată, iar de această dată ușa se deschide, însă pe ea nu apare Daneka.
Mă încrunt de odată cu doamna șatenă și cu ochii căprui din fața mea, încercând să îmi dau seama ce aș putea spune. La naiba, am dat peste mama ei și nici nu vreau să știu la ce se gândește în momentul ăsta. Ce naiba poate căuta un băiat la ușa ei țipând de nebun după fică-sa?
Probleme. Asta caută.
— Te pot ajuta cu ceva? zâmbește ea slab rezemându-se de ușă.
— O puteți chema pe Daneka până afară, vă rog? întreb puțin emoționat, simțind cum parcă mici broboade de transpirație mi se desprind de gât și intră pe sub guler.
Probabil de asta trag de el încercând să las puțin aer să între pe sub hanoracul ăsta prea gros pentru luna mai.
Mama ei o cheamă, aceasta apărând în câteva momente și afișând o expresie plictisită către femeia ce stătea în ușă, iar mai apoi privirea ei poposi asupra mea, făcând încă un curent electric să îmi traverseze corpul.
Și nu pot să nu observ că ambele sunt îmbrăcate în negru. Sunt în doliu.
— Bună, River, mă salută ea neutru, uitându-se cu coada ochiului către mama ei, probabil încercând să îmi zică să nu zic nimic de față cu ea.
Iar ea prinde semnalul, lăsându-ne singuri.
— Daneka... ce faci? întreb neștiind cum ar trebui formulat asta ca să nu sune ciudat.
Dar a sunat.
— Lily? intreabă iar eu aprob pronunțându-i încet numele din nou. Tatăl meu a murit, spune ridicând din umeri, cu privirea fixată undeva prin trotuar și frământându-și mâinile în poală.
Mă uit la ea și singurul sunet de care sunt în stare este un "Oh" mizerabil. Ce aș putea spune? Lily a avut dreptate. Daneka avea ceva pentru că îi murise tatăl iar eu nu trebuia să mă bag în asta.
— Condole...
— El a fost cel ucis azi-noapte, River, mă întrerupe cu glasul la fel de calm. El a fost cel înjunghiat de șapte ori.
