Fratele meu vitreg? Profesorul meu. *TRADUSĂ*

Capitolul 4

-Și când plecați? a întrebat Enzo de lângă mine.

Lui nu îi pasă?

-Poimâine, a răspuns tatăl lui.

-Așa vă cunoașteți mai bine, a încercat mama să ne înveselească. Dar nu a reușit.

-Ce bine! am ironizat.

-Haide soră vitrega, ne va fi foarte bine, mi-a zâmbit răutacios Enzo.

Cineva să mă salveze.

~*~

-Ți s-a întâmplat ceva? a întrebat Africa după ce tot drumul a fost liniăte.

-Mama pleacă cu Chris la Singapore și mă lasă în grija nenorocitului de frate vitreg.

-Haide... a comentat prietena mea.

Am oftat. Plângându-mă nu voi primi nimic.

Când mi-am ridicat capul din pământ, am văzut că eram deja la institut.

-Ce oră avem acum? a întrebat Africa.

-Matematica.

A făcut o față urâtă și ne-am îndreptat spre sala corespunzătoare.

În această sală, eu și Africa ne-am așezat împreună așa că, cum ea este bună la mate, sper să mă facă să înțeleg ceva.

-Nu știu ce te-ai face fără mine.

-Crede-mă, nici eu, am râs.

-Și amintiți-vă: nu lăsați toată tema pe ultima zi, a încheiat profesoara când a sunat clopoțelul.

Asta fac eu mereu.

Sunt destul de leneșă.

-Acum am... -m-am uitat în orar- Filosofie.

Pai, sa mergem acolo.

~*~

-Zi-mi că ți-ai adus manualul, a zis Nate de lângă mine.

Am aprobat.

-Mai bine, mi l-am uitat acasă.

-Liniștește-te, îl împărțim, am zis punând manualul la mijlocul băncii.

Enzo a intrat în clasă, făcând pe toată lumea să tacă.

Azi purta o cămașă neagră care îi evidenția tatuajele și câteva fete care erau lângă mine l-au fluierat pe fratele meu vitreg.

Adică profesorul meu.

-Am ajuns destul de târziu, așa că hai să începem ora. Îmi zice cineva cine e Aristotel? a întrebat Enzo.

Mi-am luat privirea de la el ca să nu mă întrebe pe mine.

-Domnișoară Gomez- și clar eu eram asta, e un dobitoc.

-Ce?

Am auzit niște râsete în spate.

-Zi-mi cine e Aristotel.

Mintea mea a rămas în întuneric.

Dar știam!

-Un filosof, am zis primul lucru care mi-a venit în cap.

-Și ce mai mult? a insistat. Prostul.

Mi-am ridicat umerii.

-Nu știu.

M-am întors și am auzit râsetele colegilor mei.

-Știe cineva?

Am suspirat ușuratã când m-a lăsat în pace.

Stacy a ridicat mâna.

-A fost un filosof și un om de știință din Grecia Antică.

-Foarte bine, domnișoarã Benson.

A zâmbit.

Mama mia, ce zâmbet!

Mi-am scuturat capul la gândurile mele.

Concentreaza-te, Nix.

-Ai aflat de Stacy? a murmurat Nate de lângã mine.

Am negat din cap.

-Vrea să și-o tragă cu profesorul, a zis, arătându-l pe Enzo cu capul.

Aham.

-Sã aibă noroc, am ironizat, făcând o față de dezgust.

Nate a râs lângã mine, dar nu a mai zis nimic.

-Deschideți cărțile la pagina patruzeci și rezolvați exercițiile care sunt acolo, a spus Enzo.

Adevărul e că vocea lui groasă te face să îți tremure picioarele.

-A acceptat Aristotel teoria ideilor lui Platon? am citit întrebarea de la unul dintre exerciții.

Mi-am încrețit fruntea.

-Vreo problema, domnișoarã Gomez? m-a întrebat Enzo.

Nu se poate.

-Eh... N-nu. Niciuna.

Am oftat, iar el și-a întors atenția la alt elev.

~*~

Ajung acasă și prima persoană pe care o văd este mama.

-Ai totul gata? am întrebat văzând cum își pregătea geanta.

-Cred că da. Tu ai pregătit-o pe a ta? a întrebat fără să mă privească.

-Mm, nu -am făcut o pauza- Mă gândeam... daca aș rămâne la Africa? Mama ei ar fi încântată și așa nu îl mai deranjez pe Enzo.

Am făcut cea mai bună față a mea de fată bună.

-Am vorbit despre asta, Nix. Nu am încredere în voi două împreunã.

Touche.

Am oftat și am lansat următoarea întrebare:

-Și nu crezi că e cam devreme să călătoriți împreună?

Mama a negat cu capul.

-Ne cunoaștem de mai bine de un an, Nix, eu nu cred că asta e devreme.

Am decis să nu mai insist și am urcat în camera mea fără să mai zic nimic.

~*~

Nu e lucru pe care îl urăsc mai mult decât făcutul bagajelor.

Bine, da, să le despachetez.

Am terminat să pun și ultima pereche de șosete și am închis geanta.

-O sã vezi că nu o sã fie așa de mult, a încercat mama să mă îmbuneze.

-Asta sper, am oftat.

-Te voi suna de multe ori, drăguțo.

Mi-a sărutat capul.

-Și eu pe tine, am zâmbit. Acum știi câte luni vei sta? am întrebat.

-Maxim cinci.

Am făcut o față urâtă. Asta e mult.