Fratele meu vitreg? Profesorul meu. *TRADUSĂ*

Capitolul 29

-Unde e Paul? a întrebat Negan privind în jur.

-A plecat fugind zicând cã se duce sã cheme pe cineva sã ne ajute, spune Enzo fãcând ghilimele la ultimul cuvânt.

-Laș, zicem eu și Negan la unison, iar apoi ne privim râzând.

~*~

Când am ajuns acasã, ne-am separat, Negan și Paul au mers sã se antreneze, Enzo sã facã un duș și eu sã mãnânc.

Arunc o privirea la ce a pregãtit Enzo: spanac. Nu îmi displace foarte mult, dar putea fi mai bine.

Încep sã mãnânc și imediat îmi sunã telefonul. E Africa.

-Bunã, Afri.

-Nix... -sunã de parcã se ține de nas- Poți veni acasã la mine? Am nevoie de companie.

Mi-am încrețit fruntea îngrijorată.

-Ce ți s-a întâmplat?

-Nu vreau sã vorbesc despre asta acum. Îți povestesc dupã.

-Liniștește-te. În douãzeci de minute sunt acolo.

Africa și-a luat rãmas bun și a închis. Ce i s-a întâmplat? Am o mie de întrebãri la care sper cã poate sã îmi rãspundã.

Am mâncat neliniștitã și când am terminat i-am spus lui Enzo cã ies.

Am mers în stația de autobuz pentru cã Africa e cam departe de mine.

Autobuzul nu întârzie sã ajungã și când intru îmi pun cãștile în urechi. Mereu o fac când merg singurã.

La cinci minute de când autobuzul merge, primesc un mesaj de la Africa.

Africa: NU MAI VENI. Îți povestesc dupã.

Eu: Glumești, nu? Sunt deja pe drum.

Africa: Scuzã-mã. Îți povestesc dupã.

Nu pot evita sã nu mã supãr. Ce fac acum? Oftez gândind și o blestem pe prietena mea.

Într-un final decid sã mã opresc la urmãtoarea stație și sã mã întorc pe jos acasã.

~*~

O datã ajunsã acasã, închid ușa.

Mã uit la telefon sã vãd dacã Africa s-a deranjat sã îmi explice ceva, dar nimic. Nu îi înțeleg comportamentul din ultima vreme. E foarte ciudatã.

Îmi scutur capul pentru a nu mã mai gândi la asta. Am destule probleme.

Enzo pare cã nu e acasã pentru cã nu se aude niciun sunet.

Merg pânã în camerã pentru a încerca sã dorm.

Când intru îmi caut cu privirea pijamaua, care e mereu în vârful patului.

Îmi încrețesc fruntea și caut prin dulapuri, dar nimic. Deschid sertarele sã vãd dacã am noroc, dar ceea ce îmi atrage atenția este o pozã.

În ea este Enzo și o fatã. Par foarte apropiați.

-Nu e sora ta vitregã? S-a auzit o voce femininã apropiindu-se.

M-am alarmat.

Aud un râs masculin pe care îl cunosc foarte bine.

-Nu e. Suntem singuri.

Aud pași apropiindu-se și prima mea reacție e sã pun poza în buzunar și sã mã ascund sub patul lui Enzo.

Imediat se aude ușa, urmat de un sunet care intuiesc cã e sunetul sãrutului lor.

Îmi vine greațã.

-Nix...

Îmi aud numele și mã pun în alertã. Rahat, m-au prins.

-Cum? a zis fata. Ai zis Nix?

Și liniștea domnea în camerã.

De ce a zis numele meu?

-Ar fi mai bine sã plec.

Îi aud cãlcâiele îndepãrtându-se.

-Așteaptã, la naiba, eu...

-Lasã-mã, Enzo.

Mai mulți pași se auzeau îndepãrtându-se și dupã asta, o izbiturã, iar apoi liniștea a domnit din nou.

Mã uit în jurul meu și când vãd cã sunt în afara pericolului, ies din ascunzãtoarea mea.