23.

384 45 6
                                    

*Câteva zile mai târziu*

     Intra pe poarta facultății și îl salută scurt pe portar.

—Ti-ai petrecut 3 ani în locul ăsta?întreabă Luther privind clădirile impunătoare

—Crede-mă, aici mi-am petrecut cel mai bun timp din toată viața mea.zice și răsucește moneda printre degete

      Au fost 3 ani de liniște, poate doar finalul acelor ani a fost mai zdruncinat. Totul a început cu Thomas și s-a sfârșit cu el plecând în locul în care nu avea să se mai întoarcă niciodată. Își trece privirea printre toți studenții apoi vede pe cineva și își continuă drumul în mod normal.

—Ai de gând să îl ignori?

       Da, la fel am fac și cu orice întrebare legată de el. Noaptea de acum câteva săptămâni îi zdruncinase destul de mult stabilitatea emoțională. Puștiul știa că are o mică obsesie pentru el și profita de asta, așa că a ales să il ignore. Momentan funcționa, pentru că nu au ajuns față în față.

—Cum ai ajuns tocmai tu să iubești? Pentru ca nu inteleg...

           Nici eu, chiar nu. Acum eram total indiferent, un car de ură pentru cel care mi-a invadat spațiul apoi...

—Bănuiesc faptul că individul care a spus că iubirea apare în cele mai neașteptate momente nu era chiar atât de prost.mormăie oftând

          Bate la ușa directorului de câteva ori apoi intră și îi spune lui Luther să îl aștepte. După ce povestește câteva nimicuri cu bărbatul ce i-a fost alături o lungă perioadă de timp cere o îndrumare către profesorul care avea să îi evalueze lucrarea. Dă mâna cu el apoi iese. Cunoștea locul ăsta, era încă neschimbat. Urcă scările urmat de Luther și vede în dreapta lui terenul de sport. Își amintea vag imaginea unui tip de culoare care se bucura să îl revadă, însă din nou numele lui era doar o enigmă. Ajunge la sala potrivită și bate de câteva ori în ușă înainte să intre. Bărbatul cu părul alb și barbă deasă îl privește de după lentilele groase ale ochelarilor.

—Robert Barrow!strigă cu un entuziasm destul de iesit din comun ridicându-se de la catedra

—Profesore Morgan.zice zâmbind și dă mâna cu el

—Mă bucur să îmi văd studentul preferat, în viață mai ales. Ia spune-mi, cum mai merge cu doctoratul ăla?

          Îi întinde o copie a acestuia și profesorul pare surprins plăcut. Le oferă celorlalți studenți de lucru apoi se așează la catedra și răsfoiește materialul. Robert își plimba ochii printre studenți și din nou universul voia să isi bată joc de el. Aceasta era clasa de artă a lui Thomas, pentru că îl vedea drept in fața lui, alături de cele 3 fete nebune. Toți se uitau la el într-un mod anume, doar ca lui ii păsa de o singură persoană și aceea nu era Thomas în momentul ăsta. Voia să își ia al doilea doctorat.

—E destul de bun, pentru un student soldat.zice profesorul apoi îi subliniează un paragraf. Formula asta însă trebuie dezvoltată și explicată mai bine. Îți inteleg ideea, e vorba de descompunerea cadavrului, doar că trebuie explicată pe înțelesul tuturor. Anunță-mă când ești gata, trimite-mi textul și o să îți programez o întâlnire cu comisia de verificare cât de curând.

𝑈𝑚𝑏𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑢𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼𝐼 (boyxboy)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum