Ai Încredere [vol. II]

5. Tot ce-i mai bun

Flo

-- Deci, te-ai hotărât ce vrei să faci de ziua ta?

Eu și Nicole ne aflăm într-un taxi, în drum spre universitate. Sper sincer că nu am întârziat, deși, din cauza faptului că efectiv am stat în pat și am visat cu ochii deschiși la o persoană care chiar nu doresc să mai apară în mintea mea, e clar că am pierdut timp prețios.

M-am documentat foarte mult legat de universitatea asta încă din momentul în care tata mi-a spus că mă lasă să mă înscriu, și știu cât de exigenți sunt profesorii de aici. Vor punctualitate și seriozitate. Vor studenți care sunt pregătiți să dea tot ce-i mai bun, indiferent de cât de mare e dificultatea. Vor ca viitorii studenți care le calcă pragul să fie 100% dedicați acestei instituții, fără distrageri. Iar eu sunt pregătită să-mi asum toate aceste responsabilități. Îmi voi depăși limitele și voi arăta lumii, inclusiv mie, că sunt capabilă să depun efort, că sunt dornică să excelez.

-- Pământul către Flo! --

Clipesc de câteva ori pentru a-mi reveni, după care privesc în stânga mea și o văd pe Nicole, care e destul de iritată că nu i-am răspuns. Îmi trec o mână prin păr (pe care n-am apucat să-l piaptăn) și îmi trec câteva șuvițe după ureche.

-- Scuze, Nicole, eram... -- încerc eu să mă scuz, dar ea mă oprește.

-- ... pierdută prin gânduri, știu. Doar că... Nu știu... Mi-ar plăcea să vorbești cu mine despre gândurile astea. Adică, suntem cele mai bune prietene, nu? --

-- Normal că suntem! Și fii convinsă că, dacă e ceva important, atunci îți spun. Dar, crede-mă, la ce mă gândesc eu sunt simple gânduri care vin și pleacă. --

O aud cum oftează și se uită în jos.

-- E cumva legat de Ax... -- începe ea, dar îi fac semn să se oprească.

-- Nu, nici vorbă. -- vine replica mea imediat.

-- În regulă, dacă spui tu... --

Nu mai continuă, ceea ce mă liniștește. Chiar nu mai vreau să vorbim despre Axel. În primele zile de după ce am fugit din camera de hotel, am stat închisă în dormitorul meu și am refuzat să vorbesc. Tata și Pamela au incercat de câteva ori să mă facă să vorbesc cu ei, dar m-am încăpățânat. Voiam să fiu lăsată în pace. Voiam să meditez asupra a tot ce s-a întâmplat și să încerc să nu mai plâng din cauza asta.

Nicole a fost cea cu care am vorbit prima dată. Nici nu mai țin minte exact ce i-am zis, dar știu că ea m-a ajutat să-mi revin, să merg mai departe. Am început să vorbim mult mai des decât înainte, ceea ce ne-a apropiat și mai tare. Ea, dintre toate persoanele, e singura care nu m-a judecat și nu mă judecă pentru acțiunile mele din trecut. Deci da, mă bucur că am o prietenă ca Nicole, care mă susține în tot ce fac. Dar, sincer, nu cred că mai are rost să vorbim despre Axel. Consider că metoda cea mai bună de vindecare este să nu-l mai pomenesc, deoarece aducerea lui în discuție nu va face decât să-mi mențină rana intactă.

-- Am ajuns, fetelor. -- ne anunță taximetristul.

Îi dăm banii, după care ieșim din mașină și ne holbăm la clădirea înaltă din fața noastră. Nu-mi vine să cred că sunt chiar aici, la universitatea la care am visat mereu să merg, dar nu credeam că e posibil. Încă am impresia că visez.

Îi simt degetele lui Nicole cum se împletesc cu ale mele, iar eu îmi întorc capul spre ea și îi zâmbesc. Știu ce vrea să-mi transmită: Suntem împreună în asta. După ce ne încurajăm telepatic, urcăm treptele și intrăm.