Ai Încredere [vol. II]

37. Inimă de gheață

Flo

În ciuda amenințării tatăl său, Axel nu își arată teama. Și, judecând după privirea fermă pe care a adoptat-o încă de când a dat cu ochii de noi, nici nu cred că i-ar fi teamă. Ori asta, ori știe să și-o mascheze foarte bine. Însă, tind să merg pe prima variantă, și asta doar pentru că îl cunosc pe Axel îndeajuns încât să știu că nu se lasă descurajat de niște vorbe puerile, precum cele ale lui Miles.

Problema este că nu știu cât de mult ne ajută chestia asta în situația de față. Pentru că, oricât de greu îmi este să recunosc, Miles a avut dreptate atunci când i-a spus lui Axel că nu deține controlul. Și cum ar putea să-l dețină, totuși? Pamela și tata sunt ținuți ostatici, iar eu... Eu sunt pregătită să fac orice îmi cere Miles să fac, atâta timp cât îmi garantează siguranța familiei mele. Și, sincer vorbind, nu mă aflu în postura și situația de a-i pune la îndoială vorbele. E ori asta, ori nimic. Așadar, trebuie să mă mulțumesc cu singura variantă pe care o am.

Deci, revenind, cum crede Axel că ne va scăpa cu bine? Deoarece, după cum arată totul, nu văd un final fericit pentru noi, indiferent cât de optimistă aș încerca să fiu. Uneori, trebuie să vezi realitatea așa cum e, chiar dacă îți e prezentată în fața ochilor într-un mod brutal. Trebuie s-o accepți, cu toate imperfecțiunile ei. Pentru că asta e viața, până la urmă. Nu e ușoară, dar nu e nici imposibilă. Trebuie doar să știi cum să-i faci față. Eu încă învăț cum să fac asta. Ca acum, de exemplu.

Și Axel e realist în privința multor lucruri, de aceea nu înțeleg cum nu-și dă seama de realitatea situației în care ne aflăm. Și, dacă chiar e conștient de acest lucru, atunci e un mare prost dacă are impresia că va câștiga bătălia împotriva tatăl său, împotriva celui de la care a învățat cam tot ce știe azi. Cel pe care l-a considerat, ani buni, un model de urmat.

Mă cutremur atunci când îl văd pe Axel că râde. Dar, și mai tare mă îngrozește furia care se întrezărește pe chipul lui Miles. De ce, Doamne, îi pune Axel răbdarea la încercare? Îmi vine să mă duc la el și să-i spun să nu agraveze situația mai tare decât e deja. Îmi vine să-i spun să plece, să mă lase pe mine să mă descurc, pentru că, după părerea mea, cred că eu știu ce e mai bine pentru familia mea.

Pentru că, în adâncul sufletului meu, trăiește acea teamă de moarte. Dar nu de moartea mea, ci de a tatei și a Pamelei. Pentru că omul ăsta, Miles Harris, mi-a ucis mama cu sânge rece. Și sunt convinsă că nu ar ezita s-o facă din nou.

În cele din urmă, Axel se hotărăște să vorbească, iar ceea ce îi zice tatălui lui îmi provoacă și mai mulți fiori pe șira spinării, ceva ce nu mă gândeam că e posibil:

-- Știi, tată, mai demult a existat un băiețel care te-a admirat. Nu, de fapt, te-a venerat, la naiba! Își petrecea fiecare zi urmărindu-te, preluând comportamentul și acțiunile tale, încercând, apoi, să-ți facă pe plac. Dar, ghici ce? Niciodată nu era îndeajuns. Însă, băiețelul nu s-a dat bătut. Pentru că atât de mult te iubea! Atât de mult tânjea după respectul și afecțiunea ta paternă! Pentru că erai singurul părinte din viața lui! Dar le-a primit vreodată? Nu. În continuare era considerat un eșec, o dezamăgire. --

Miles nici măcar nu încearcă să-l întrerupă, ci stă și-l ascultă. Cred că puține au fost ocaziile când tatăl chiar a stat și și-a ascultat fiul. Sau, poate că nici n-au fost. Dumnezeule, și eu care am crezut că relația mea cu tata e complicată.

-- Când ai fost arestat și condamnat la închisoare pe viață, băiețelul, care a devenit băiat, s-a gândit că e șansa lui să-ți demonstreze de ce e în stare. A incercat să te elibereze, dar fără succes. După, a fost distrus o bună perioadă. Însă, a știut ce are de făcut. Pentru că te-a văzut pe tine. A început să se întrețină pe căi ilegale, exact ca tine. Și, într-o bună zi, atunci când avea să aibă resursele și pregătirile necesare, ar fi încercat din nou să te scoată din spatele gratiilor. --