Ai Încredere [vol. II]

9. Dependență

Flo

Primul gând care mi-a trecut prin minte atunci când am ajuns în orașul meu natal a fost Axel. În continuare îmi bântuie mintea. Ce e cel mai rău? Îl las. Nu sunt încă sigură de ce, adică ideea mutării în New York era de a-l uita, printre altele, desigur. Dar, ce pot spune? Faptul că am revăzut unele locuri prin care am umblat mi-au trezit dorul de ceea ce am fost noi doi. Pentru că am fost fericită, nu pot nega asta. Și, dacă stăm să ne gândim, de foarte multe ori fericirea e înșelătoare. Poate purta o mască, iar, atunci când te aștepți cel mai puțin, și-o dă jos și se stârnește haosul. Cam așa a fost în cazul meu și al lui Axel.

Și totuși, eu continui să sper. Continui să cred că voi putea fi din nou fericită, că de data asta, acea fericire va fi reală. Că mi se va arăta sub forma ei adevărată. Pentru că, dacă e să fiu sinceră, nu cred că aș mai suporta încă o dezamăgire. Nu cred că aș mai putea suporta să văd cum oamenii la care țin mă trădează în cel mai rău mod cu putință. Axel mi-a lăsat niște cicatrici de care nu voi putea scăpa niciodată. El a fost prima persoană din "lumea de afară" în care am avut încredere, iar el știa asta. Dar, în ciuda acestui lucru, mi-a trădat încrederea.

Râd în sinea mea. Dumnezeule, tot îmi repet că Axel e un capitol încheiat din viața mea, dar eu tot mă gândesc la el, la noi. De ce nu pot trece peste? Încerc să conving pe toată lumea că povestea noastră s-a încheiat, dar cum îi pot convinge când nici pe mine nu mă conving? Aș spune că motivul e pur și simplu că încerc să ignor adevărul, și anume faptul că povestea noastră nici n-a început. Sincer, asta mă neliniștește și mai tare.

Adică, de abia am început să ne familiarizăm cu ideea că suntem împreună, iar apoi vine marea dezvăluire care ne și desparte. Nici măcar n-am apucat să ne explorăm relația, dacă pot să spun așa. Dar poate că toate s-au întâmplat cu un motiv. Poate toată întâmplarea asta a fost un fel de "test" al Universului, pentru a mă face mai puternică și mai puțin credulă. Pentru că am fost naivă, trebuie să recunoaștem.

-- Și eu care credeam că vei fi mult mai bucuroasă să mă vezi. --

Mă reîntorc la realitate și simt o durere micuță în zona abdomenului. Arunc o privire și văd că e sânge. Cineva îmi lipește o batistă umedă pentru a opri sângerarea, după care îmi acoperă rana cu un leucoplast. Îmi ridic capul și realizez că e Pamela, având o față îngrijorată.

-- Îmi cer scuze, draga mea. Uneori, pot fi neatentă. -- îmi spune ea.

-- E în regulă, Pam. Cu toții facem greșeli. --

Încerc să-mi dau seama dacă replica mea are mai multă însemnătate decât voiam să aibă. Sunt mult prea pierdută în gânduri și încep să cred că nu e sănătos. Clipesc de câteva ori, iar apoi îmi amintesc ce-a spus Pamela înainte să mă înțepe cu acul.

-- Normal că sunt bucuroasă să te văd! Mai ales că îmi faci o rochie de milioane! --

O aud cum surâde.

-- Poate că nu sunt eu o expertă, dar m-am gândit să-ți fac ceva frumos de ziua ta. --

-- Crede-mă, e cadoul perfect. -- o asigur eu.

Și nu mint. Rochia pe care mi-a croit-o e de un roșu trandafiriu, fără bretele și lungă până la genunchi, iar în picioare voi avea niște pantofi cu toc asortați. Sincer, abia aștept s-o port mâine seară, când va fi petrecerea. Chiar dacă, inițial, nu am fost de acord cu petrecerea, acum știu că am nevoie de o pauză de la realitate și să încerc să mă simt bine, măcar pentru o seară. Până la urmă, o dată faci 18 ani. Și cine știe când am să mă mai întorc acasă, dacă voi fi admisă la facultate.