1. O ultimă speranță

248 9 0
                                    

-- Isabel. -- îmi aud numele rostit de cineva.

Nu mă mișc. Nu spun nimic. Sunt prea speriată pentru a vorbi. Speriată și șocată, în același timp. Parcă lumea din jurul meu nu ar mai exista. Parcă sunt prinsă într-o buclă care nu are sfârșit. Sunt captivă în propria mea minte. Aud, simt, miros. Fac în continuare toate astea, dar e ca și cum nu mai am control asupra corpului meu. Ca și cum mi-aș privi trupul acționând de unul singur. Cred că-mi pierd mințile.

-- Isabel. -- se aude din nou aceeași voce de dinainte, doar că, de data asta, folosind un ton mai răspicat.

Mă prinde de braț și încearcă să mă ridice în picioare, dar fără folos. Nu mă mișc. Nu pot să mă mișc. E prea dureros. Prefer să rămân în bucla mea, departe de realitate. Dacă îmi permit să simt, voi fi străbătută de o grămadă de senzații, iar eu nu vreau asta. Vreau să dispară! Vreau să nu mai simt nimic! E prea mult! Durerea e prea mare, prea apăsătoare...

-- Isabel, pentru numele lui Dumnezeu, ridică-te! -- îmi ordonă vocea, dar eu tot nu reacționez.

Nu știe. Nu știe cum e să pierzi un lucru care făcea parte din tine. Un lucru fără de care nu poți să trăiești. Nu toată lumea știe. Mi-ar fi plăcut să nu știu nici eu. Măcar așa, nu m-aș mai afla acum, aici, în situația asta. N-am idee de cât timp stau aici, pe jos, cu pantalonii murdăriți de pământ. Am impresia că timpul s-a oprit în loc de când... Nici măcar în gând nu pot să spun.

Dar, din nu știu ce motiv, reușesc să-mi ridic capul pentru a mă uita la el. Nu credeam că va rămâne cu mine. Nu după toate astea. Nu credeam că mă va ierta după ce i-am spus numai minciuni despre mine, despre întreaga mea viață. Sincer, eu voiam să cred ce-i ziceam. Voiam să pară real și pentru mine. Voiam să devin persoana despre care îi povesteam, persoana aceea normală, cu o viață normală. Dar, aparent, nu l-am mințit numai pe el, ci și pe mine însămi. Tot ce-am trăit alături de el a fost doar o fantezie, un univers în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Cu adevărat să trăiesc. Dar, la fel ca în basme, orice poveste ia sfârșit, la un moment dat. Cam așa e și în cazul meu.

Mă uit la el și realizez că fata pe care o știa nu mai e. Acea fată a dispărut. A dispărut și nu cred că se va mai întoarce. Până la urmă, era o iluzie, nu-i așa? Închid ochii pentru a-mi stăpâni lacrimile. Revin la realitate, împotriva voinței mele. Indiferent cât încerc, amintirile încep să revină, derulându-se rapid în mintea mea. Simt cum amețesc. Repet, nu mai am control asupra corpului meu.

-- Isabel! -- strigă el.

Tot ce pot să fac sau, mai exact, să spun, e:

-- Cole... --

Se apleacă pentru a fi la înălțimea mea, după care își pune mâinile pe umerii mei. Începe să mă zgâlțâie.

-- Isabel, ascultă-mă! Îl vom găsi, chiar dacă va trebui să cercetăm fiecare colțișor al Pământului! --

-- Mi l-a luat... Mi l-a luat pe Cole... -- continui eu să murmur, fără să-l ascult.

-- Îl voi aduce înapoi acasă. Îl voi aduce înapoi la tine. --

-- Fiul meu... --

Își pune una din mâini pe obrazul meu și mă mângâie încetișor cu degetul mare.

-- Fii puternică, Is. -- îmi cere el.

Puternică? Cum pot fi puternică când nu a mai rămas nicio fărâmă de speranță în mine? Era tot ce mă ținea în viață, iar acum... S-a dus și ea, odată cu Cole. Și e numai vina mea. E vina mea pentru că am permis să se întâmple toate astea. Și acum sufăr consecințele.

Brusc, fără să-mi dau seama, mă ridic. El își ia mâinile de pe mine și le lasă să atârne pe lângă corp, privindu-mă, probabil, confuz. Nu-l judec, uneori pot fi imprevizibilă. Singurul lucru adevărat pe care i l-am spus.

-- Isabel? -- mă întreabă, folosind o voce șoptită.

Mă uit din nou la el și îi cercetez trăsăturile feței. Mereu am fost fascinată de cicatricea de pe obrazul drept. Știu că l-am întrebat odată cum a căpătat-o, dar n-a vrut să-mi răspundă. N-am mai insistat. Mi-am zis să-l las să-și păstreze secretul. Până la urmă, să-mi ascundă și el ceva, dacă eu îi ascund întreaga mea identitate. Mi se părea corect.

Iar acum, stăm în mijlocul pustietății, eu mângâindu-i cicatricea, el uitându-se la mine, fără să știm ce să facem mai departe. Și nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de nimic. L-am pierdut pe Cole, dar măcar nu l-am pierdut și pe el. Poate că mai există speranță. O ultimă speranță. Nu e totul pierdut.

-- Isabel? -- mă întreabă din nou, fără să știe, probabil, ce altceva să mă întrebe.

-- Îmi promiți? -- îl întreb și eu -- Îmi promiți că vei face tot ce-ți stă în putință pentru a-l aduce înapoi pe Cole? --

Îmi zâmbește blând, fără să se grăbească cu răspunsul, deși eu am mare nevoie să-mi promită. Poate că o simplă promisiune nu valorează prea mult, dar, pentru mine, reprezintă o asigurare că măcar va încerca, chiar dacă, să zicem, va eșua.

-- Îți promit, Is. Te vei reuni cu Cole. Curând. --

Își apropie buzele de fruntea mea și mă sărută. Oftez, după care mă agăț de jacheta lui, strângând-o tare cu unghiile.

-- Ce facem acum? -- îl întreb.

-- Acum? Acum vom găsi un loc unde să stăm. Nu mai suntem în siguranță aici. --

Încuviințez, iar apoi îl iau de mână.

-- Atunci, să mergem. --

-- Nu vrei să iei nimic cu tine? --

Mă uit în spatele meu, la casa în care m-am ascuns timp de câteva luni și la lucrurile împrăștiate ici și colo. Pentru un moment mă gândesc să iau câte ceva, dar apoi îmi aduc aminte că vreau să încep o viață nouă, departe de trecut. De data asta, vreau ca totul să fie real. Așa că mă întorc spre el și îi spun:

-- Nu, nu mi-a mai rămas nimic valoros. --

După care, pornim la drum.

Ai Încredere [vol. II]Where stories live. Discover now