10. De data asta

100 7 0
                                    

-- Am găsit o pistă. --

Nu mă întorc spre el atunci când vorbește. Nu sunt pregătită pentru încă o dezamăgire. Nu din nou. I-am spus de nenumărate ori să-mi dea de veste numai când se asigură că e pista cea bună, și nu o altă fundătură. Nu cred că mai pot suporta multe eșecuri, după care să-mi petrec timpul tânjind și mai tare după fiul meu de care nu mai știu nimic.

Au trecut 2 ani de când îl caut. 2 ani de când donatorul lui de spermă l-a luat de lângă mine. 2 ani de când n-am idee unde e, ce face, cum e, sau... Dacă mai e în viață. Nu-mi place să mă gândesc la ultima întrebare fiindcă îmi provoacă o durere mare de cap și de stomac. Nu. Dacă Cole ar fi mort, aș ști. Orice mamă simte atunci când puiul ei s-a dus. E ca și cum ne-ar lipsi o parte din suflet. Așa că nu, ultima variantă nu se pune.

-- Isabel, mă a... -- începe el, dar se oprește.

În secunda următoare, se repede la mine și mă apucă de încheietură.

-- Isabel, ce mama mă-sii?! Ce te-a apucat să-ți bagi mâna în foc?! Puteai să rămâi cu arsuri grave! -- urlă el la mine, dar eu rămân în continuare nemișcată.

Acum, că am ieșit din transă, mă doare foarte tare mâna. Sincer, nu știu ce m-a apucat. În ultima perioadă fac tot felul de lucruri... Am ajuns să am insomnii, iar somniferele nu mă ajută deloc. Așa că hoinăresc prin casă, încercând să-mi găsesc o ocupație, dar tot ce fac e să mă gândesc la Cole și ajung să visez cu ochii deschiși, cam ca și acum. 2 ani.

-- Haide, trebuie să te bandajez. -- îi aud din nou vocea.

Mă prinde de ambele brațe și mă ridică. Simt că n-am deloc putere, așa că mă las ghidată până ajungem în bucătărie. Mă așează pe unul din scaune, în timp ce el se apucă să scormonească prin dulapuri după bandaje. După ce le găsește, se lasă în genunchi în fața mea și începe să mă bandajeze.

-- Credeam că ședințele la psiholog te ajută. -- îmi spune el în timp ce-și face treaba.

Nu mă ajută. Nu m-au ajutat niciodată, dar nu i-am putut spune. Dacă o făceam, își concentra atenția asupra mea, nu pe a lui Cole, iar el e tot ce contează. Mă voi simți bine atunci când îmi voi ține fiul din nou în brațe. Până atunci, nimic altceva nu mă poate vindeca.

Dar nu-i pot spune toate astea. Trebuie să mă prefac în continuare. Trebuie să-l găsească pe Cole. Nu ne putem abate de la obiectivul nostru, nici măcar pentru o secundă. 2 ani. A trecut mult prea mult timp. Nici nu vreau să-mi închipui ce-i face monstrul ăla care-i e tată. Omul ăla habar n-are să crească un copil.

-- Is. --

Îmi ridic privirea și îi zăresc ochii aceia de care m-am îndrăgostit. Ochii aceia care mă calmau mereu, făcându-mă să mă simt în siguranță. Dar, de data aceasta, acei ochi nu sunt nici ei calmi. Sunt îngrijorați. Trebuie să remediez asta, așa că îmi pun mâna sănătoasă peste a lui, iar el tresare. Probabil nu se aștepta la un gest de afecțiune din partea mea. De la o vreme încoace nu tare îi mai acord atenția pe care o merită.

-- Sunt bine. A fost doar un gest de neatenție. Nu se va mai repeta. --

-- Isabel... --

-- Spuneai ceva de o pistă? -- îl întrerup înainte să-și ducă ideea până la capăt.

Tace câteva secunde, iar apoi răspunde:

-- Da. Am găsit o pistă. Una bună, de data aceasta. --

Plec capul. Sper din tot sufletul să nu se înșele și acum. Probabil că îmi citește neîncrederea, pentru că își pune mâna cu care mă bandaja peste a mea și mă bate ușor și încet.

-- Știu că începi să-ți pierzi speranța, dar crede-mă când îți spun că asta e pista cea bună. --

-- Asta spui mereu. -- îi atrag eu atenția, cu o voce resemnată.

-- Dar de data asta sunt sigur. Am făcut mult mai multe căutări, iar de când am obținut suficienți bani pentru a angaja un detectiv privat, lucrurile au mers mult mai rapid. --

Îmi trag mâna din a lui și încerc să mă ridic, dar el mă țintuiește de scaun, punându-și ambele mâini de-o parte și de alta a scaunului.

-- Mai ai încă puțină răbdare, Isabel. Curând, îți vei revedea fiul. --

M-am săturat să aud în continuu aceeași frază, ca și cum de data asta va fi ceva diferit. M-am săturat să mai sper. M-am săturat să mai aștept. Dacă n-ar fi trecutul și relațiile mele, aș suna la poliție. Sigur l-ar fi găsit pe Cole. Dar nu pot risca.

-- Hey, uită-te la mine. --

Îmi prinde ambii obraji și-mi ridică capul.

-- De data asta e pe bune. --

Nu mă mai pot abține, așa că izbucnesc:

-- Ce te face să crezi că nu ne vom lovi de încă un obstacol?! --

-- Pentru că am aflat ceva interesant despre donatorul de spermă al lui Cole. --

-- Ce vrei să spui? -- îl întreb, fiind deja curioasă.

-- Detectivul a aflat că Miles a lăsat multe femei gravide, printre care se numără și Emilia Dickens. --

Se oprește, ceea ce mă face să mă gândesc dacă o știu pe acea femeie, dar numele nu-mi sună cunoscut. Ridic din umeri:

-- Așa, și? --

-- Fiica ei a fost luată tot de Miles, așa că a fost de acord să ne ajute. --

-- Și cum ne poate ajuta ea? --

-- I-a fost frică să se ducă singură după el, dar după ce am asigurat-o că o vom recupera și pe fata ei, a fost de acord să ne spună unde se ascunde Miles. --

Inima mi se oprește. Doar nu vrea să spună ceea ce cred eu că vrea să spună, nu? Nu e posibil ca asta să fie adevărat. Dintr-o mișcare, mă trage la pieptul lui și mă ține strâns, dar eu tot rămân încordată. Îmi șoptește la ureche:

-- Știm unde e nenorocitul, Is. În sfârșit știm. Îl vom recupera pe Cole! --

Ai Încredere [vol. II]Where stories live. Discover now