3. Să zbor singură

125 8 0
                                    

Flo


Ceasul telefonului meu mă trezește din vis. Îmi deschid ochii, îmbufnată, și întind mâna pentru a opri alarma, după care mă întorc pe partea cealaltă a patului și mă afund mai mult în pernă. Refuz să mă ridic chiar acum. Oricum, niciodată n-am fost o persoană matinală. Și, până la urmă, de ce să fiu una? Nu e ca și cum aș fi avut de mers undeva, vreodată. Singurele mele ocupații erau cursurile cu Pamela, iar în rest, aveam ziua liberă. Poate alții ar fi găsit programul meu relaxant, dar, când trăiești o viață ca a mea, ți se pare plictisitor, mai ales dacă nu faci nimic diferit. Fiecare zi e la fel.

Până acum o lună, tata nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului să ies din casă neînsoțită, cu pretextul că lumea de afară e prea periculoasă, iar eu n-aș putea să-i fac față. Dar, credeți sau nu, multe s-au schimbat în ultima lună. Nu credeam că e posibil, sincer vorbind, dar, spre mirarea mea, tata a fost cel care a adus acea schimbare. A început să-mi spună că ar trebui să am o schimbare de peisaj, o nouă viziune asupra lumii. Eu, dacă e să fiu cinstită, stăteam în fața lui și nu-mi venea să cred că-l auzeam zicând toate astea. Tatăl meu, care și-a dedicat întreaga viață pentru a mă proteja de orice fel de pericole, a fost în sfârșit de acord să mă lase să-mi trăiesc viața.

Așa că, iată-mă aici, în New York, cu cea mai bună și singură prietenă a mea, Nicole. Ce facem aici? Păi, în mare parte, profit de libertatea pe care mi-a acordat-o tata, iar, în același timp, eu și Nicole vom vizita facultatea la care dorim să mergem. Da, așa e, tata mă lasă să merg la facultate! Nici acum nu pot să cred că e real ceea ce se întâmplă. Încă încerc să-mi dau seama de adevăratul motiv pentru care tata a fost de acord cu toate astea deoarece, cunoscându-l atât de bine, știu că are un motiv ascuns pe care nu dorește să-l aflu. Și cred că știu și care e. Sau, mai bine zis, presupun.

Mi-am propus să nu mă gândesc la el pe perioada "vacanței" mele, dar, după cum știam că va fi, e greu. Până la urmă, nu poți uita cu ușurință o persoană pe care ai iubit-o. Sau, în cazul meu, pe care o iubești. E greu să uiți amintirile cu acea persoană, mai ales dacă sunt amintiri atât de plăcute. Pentru mine, amintirile acelea fac parte din noua eu, cea care a ieșit din zona ei de confort și a descoperit lumea. Încă continui să fac lucrul acesta, dar e mult mai dificil pe cont propriu. El mi-a dat aripile, iar acum trebuie să zbor singură.

Nu-l pot uita pe Axel, dar, în același timp, nu pot uita nici ceea ce a făcut. M-a mințit. Mi-a ascuns un adevăr pe care meritam să-l știu. Aveam dreptul de a-l ști. Dar a ales să nu-mi spună. Dar nu ăsta e motivul principal pentru care l-am părăsit. Sincer, aș vrea să fie numai ăsta. Probabil ar fi mult mai ușor de suportat. Dar mai e și faptul că tatăl lui Axel... E... E ucigașul mamei mele. El e motivul pentru care ea nu mai e în viață. El e monstrul care mi-a răpit mama și a omorât-o cu sânge rece! Cum pot uita asta? E imposibil.

În fiecare zi îmi aduc aminte de scena din camera de hotel. În fiecare zi mă văd din nou acolo, tremurând necontrolat și cu lacrimi în ochi, cu Axel în fața mea. El încearcă să-mi explice, dar eu nu-l aud. Stau ghemuită într-un colț, cu mâinile în jurul genunchilor, Axel în continuare în fața mea. Iar, apoi, ultima scenă: Eu plecând supărată și tristă din cameră, având cuvintele lui Axel întipărite în minte: " Tu, pentru mine, nu mai însemni absolut nimic ". Știu că n-a vorbit serios, dar tot a durut. Și încă doare. Aș minți dacă aș spune că mi-a trecut.

De aceea tata m-a lăsat să merg în New York, cred. A încercat să mă ajute să-mi iau gândul de la întreaga poveste cu Axel. Apreciez asta, sincer, dar mi-ar fi plăcut să mă lase fiindcă are încredere în mine, nu pentru că un băiat oarecare mi-a frânt inima. În fine, nu prea mai contează asta. Dacă tata mi-a oferit libertatea, atunci îi voi demonstra că o merit. Și voi începe prin a face o impresie bună azi, când voi merge împreună cu Nicole la viitoarea noastră facultate. Bine, asta dacă vom fi admise.

Ciocăniturile puternice din ușa de la camera mea mă fac să mă ridic în capul oaselor. Nici n-am sesizat că m-am pierdut prin gânduri. Trebuie să încetez să mai fac asta. Îmi iau un halat și mi-l pun peste pijamaua mea cu unicorni. Poate că am abandonat ideea de a mai vrea unul când aveam 7 ani, dar asta nu mă împiedică în a purta pijamale cu ei. Pur și simplu sunt prea drăguți.

Deschid ușa și o văd pe Nicole, care e deja îmbrăcată și gata de plecare. Mă studiază din cap până în picioare, după care se încruntă și știu că va urma o serie de critici la adresa ținutei mele. Îi zâmbesc, dar nu ajută.

-- Florence Katerina Champwell, pot să știu și eu de ce nu ești gata?! -- strigă ea la mine.

O trag în cameră pentru a evita posibilele apariții ale vecinilor pe hol, neștiind care e problema. Nicole se smucește din strânsoarea mea și își pune mâinile la piept, așteptând o explicație.

-- Nu-mi spune că ai uitat să-ți pui alarma. -- continuă ea.

-- Nu, n-am uitat, doar că... M-am cam... Pierdut prin gânduri. -- îi spun eu, cât mai delicat posibil.

Își dă ochii peste cap, după care îmi arată ceasul ei de mână.

-- Vezi cât e ceasul?! -- mă întreabă ea.

-- Da, e ora 10. --

-- Era o întrebare retorică, Flo! Acum, du-te pune niște haine pe tine și să mergem! --

Nu-i mai spun nimic, ci îmi iau hainele pe care mi le-am ales aseară de pe spătarul scaunului și fug la baie pentru a mă schimba. Nu-mi ia mai mult de 10 minute, așa că Nicole și cu mine avem șanse să ajungem la timp. Ies din baie și o zăresc pe Nicole tot acolo unde am lăsat-o, având ochii în telefon. Imediat ce mă vede, și-l bagă înapoi în geantă și mă studiază, după care dă din cap:

-- Bine, e bine. Acum, haide! -- zice ea, iar eu o ascult.

Nu e timp de stat.

Ai Încredere [vol. II]Where stories live. Discover now