Ai Încredere [vol. II]

17. Un pas în față, doi înapoi

Axel

La naiba. Mi-am alcătuit un întreg discurs în minte, pregătit fiind să-l spun în fața lui Flo. Dar, în momentul ăsta, nu-mi mai amintesc niciun cuvânt din el. Evident că motivul e ea. Mereu a reușit să-mi distragă atenția într-o manieră atât de subtilă, încât nici nu-mi dădeam seama. Exact asta se întâmplă și acum, însă sunt conștient de asta. N-am cum să nu fiu când o văd stând acolo, la intrare, cu o mână pe tocul ușii, iar cealaltă pe clanța acesteia, încă nesigură de următoarea mișcare.

Trăsăturile feței îi sunt accentuate de lumina lunii, ce se reflectă de afară. Incredibil cum o simplă atingere a lunii îi poate evidenția cele mai frumoase trăsături: Ochii îi sunt mai albaștri ca niciodată, și știu că sună complet clișeic, dar m-aș putea înneca în ei. Adevărul e că nici nu m-ar deranja.

Iar buzele... Oh, Doamne! Buzele acelea pe care am dorit cu ardoare toată seara să le sărut și să le simt din nou gustul, sunt date cu o nuanță accentuată de roșu vișiniu, asortându-se cu rochia de aceeași culoare. Pe deasupra, mi-e din ce în ce mai greu să mă controlez, din moment ce stă cu ele întredeschise, ca și cum ar vrea să spună ceva, dar nu știe ce. Asta, ori așteaptă ca eu să încep primul. Până la urmă, eu sunt cel care a chemat-o aici.

Însă, în schimb, stau ca un tembel, holbându-mă la ea. Nu mai am masca, deci îmi poate vedea expresia feței. Iar asta mă neliniștește teribil, pentru că mă simt expus. Expus la vulnerabilitatea pe care mi-o provoacă de fiecare dată când se află în preajma mea. Uneori mă întreb dacă e conștientă de ceea ce face.

-- Flo. -- e tot ce reușesc să spun.

O văd cum inspiră adânc și pășește încet în încăpere, ca și cum ea ar fi intrusa, nu eu. Tot la fel de încet închide și ușa în urma ei, probabil pentru a nu crea zgomot. Îmi reamintesc că trebuie să-mi păstrez tonul calm pentru a nu atrage musafiri nepoftiți. Știu că tatăl lui Flo m-a luat în vizor. Din nou.

Îi pot citi ezitarea din privire, iar asta mă întristează. Chiar și de la distanța asta dintre noi, pot simți faptul că nu mai are încredere în mine. E ca și cum s-ar teme... Să nu-i fac vreun rău. Doamne, sper că vorbește doar nesiguranța din mine și că nu-i ăsta adevărul din spatele acțiunilor lui Flo. Nici nu mai știu ce să cred.

Tot ce știu e că trebuie să nu lungesc prea mult conversația și să fiu cât de direct pot. Nu am foarte mult timp la dispoziție și nu vreau să risc ca eu și Darren să fim prinși. Totuși, avantajul lui e că nimeni nu-l cunoaște, pe când pe mine...

-- Darren mi-a spus că vrei să vorbim. --

Vocea lui Flo sparge tăcerea, care părea aproape interminabilă, dintre noi. În mod neașteptat și surprinzător, simt cum întreg corpul îmi tresare. Mușchii feței mi se încoardă, iar dinții îmi sunt strânși atât de tare, încât încep să scrâșnesc. Tind să cred că totul se datorează emoțiilor, dar încerc să nu le bag în seamă și să trec direct la subiect.

Se vede clar că Flo se simte inconfortabil, iar eu nu plănuiesc s-o fac să se simtă și mai rău de atât. Cândva, obișnuia să se simtă în siguranță în brațele mele. Îmi doresc s-o fac să se simtă din nou așa. Vreau să-i arăt că n-are niciun motiv pentru care să-i fie frică de mine, însă știu că va fi mai dificil decât credeam. Întâi, trebuie să-i recâștig încrederea.

-- Cred că probabil n-a fost cea mai înțeleaptă decizie să-mi fac apariția la petrecerea ta, dar... --

-- Crezi?! --

Tonul răspicat al lui Flo mă face să mă opresc. Oftez. S-a zis și cu introducerea.

-- Din cauza subitei tale apariții, tata a pus întreaga securitate să te găsească! Sper că a meritat să te pui în pericol pentru că n-ai putut trece peste orgoliul tău mult prea mare! --