Ai Încredere [vol. II]

11. Vârtej de emoții

Axel

-- Serios? Nu încerci să fugi din nou? -- o întreb pe femeia care se află în fața mea.

Ea doar stă și se uită la mine, fără să încerce să spună ceva, orice. Sincer, mi s-a părut dubioasă încă de atunci când am văzut-o în piață; stând acolo și uitându-se la mine. Bine, cel puțin Layla susține că asta făcea. Și, oricum, faptul că se află acum, aici, demonstrează că într-adevăr mă urmărește. Însă, de data asta sunt pregătit. Nu va pleca de aici până nu-mi va oferi niște răspunsuri.

Dar, în loc să vorbească, o surprind cum pe fața ei apare un zâmbet timid, dar care dispare la fel de repede cum a și apărut. Apoi, face ceva la care chiar nu m-am așteptat: Se apropie de mine și își încolăcește brațele în jurul gâtului meu, iar capul și-l lipește de pieptul meu. Îi pot auzi bătăile inimii. Sunt foarte rapide.

Brusc, realizez că o femeie total necunoscută mă îmbrățișează pe o stradă complet pustie, după ce aproape era s-o calc cu mașina. Și când credeam că nimic nu mă mai poate șoca, mai ales după informația pe care am aflat-o legată de Flo. Dar, aparent, femeia asta a ținut să mă contrazică.

Încerc să mă îndepărtez încet de ea, dar sfârșesc prin a mă smuci din îmbrățișare, lăsând-o cu o expresie de uimire și cu brațele atârnându-i nesigure pe lângă corp, parcă neștiind ce să facă cu ele.

-- Ok, habar n-am ce încerci să faci, dar vreau să înțelegi că orice joc ai avea în minte, cu mine nu-ți merge. -- mă răstesc la ea, deja pierzându-mi răbdarea neînțelegând comportamentul ei.

Dar ea tot nu-mi răspunde, ceea ce mă exasperează rău. Încerc să-mi dau seama ce ar putea vrea de la mine, dar singurul lucru care-mi trece prin cap ar fi că e ori un cumpărător, ori un spion trimis de cei din mafie pentru a-mi urmări activitatea. Oftez nervos. Și eu care chiar credeam că am terminat cu tipii ăia.

-- Bine, știi ceva?! Poți să le spui celor care te-au angajat că nu vor obține nimic de la mine! --

Mă apropii de ea și ridic degetul arătător, pentru a o avertiza.

-- Și dacă te mai prind că mă urmărești, o să regreți că ai acceptat slujba asta. --

Iar cu asta, termin ce am de spus și fac stânga împrejur pentru a mă putea întoarce la mașină. Însă, chiar când credeam că nu va scoate niciun cuvânt, o aud vorbind în spatele meu:

-- Nu sunt cine crezi tu că sunt. --

Mă opresc, apoi îmi întorc capul spre ea. Nu mai are privirea nesigură de la început, fiind înlocuită de seriozitate și siguranță. Dar mâinile dau de gol faptul că se preface, jucându-se necontrolat cu nasturii paltonului. Dovada clară a nesiguranței.

Îmi îndrept spatele și îi zâmbesc subtil. Acum suntem pe teritoriul meu, deci jucăm după regulile mele. Dar, îi dau totuși șansa să se explice, deoarece sunt curios de răspunsul pe care mi-l va da.

-- Și atunci cine ești? --

Își ia aer în piept și, chiar dacă avem o oarecare distanță între noi, îi pot vedea corpul încordându-i-se. Doamne, cred că mai are puțin și leșină! De ce e atât de agitată? Parcă ar avea cine știe ce chestie importantă, dar interzisă, să-mi spună. Altfel, nu-mi pot explica ce ar putea avea.

Își lasă mâinile să-i atârne din nou pe lângă corp, iar apoi își strânge degetele. Se uită o secundă în jos, după care privirea i se îndreaptă din nou spre mine. Face câțiva pași, dar apoi se oprește. Poate se gândește că o voi respinge din nou, și are dreptate. M-am săturat de gesturile astea lipsite de sens. Plus că, îmbrățișarea de care am nevoie nu vine din partea persoanei de care îmi e cel mai dor.

Alung gândul ăsta pentru că nu e momentul să mă gândesc la Flo, și îmi concentrez atenția asupra femeii ăsteia bizare, care de un minut și ceva stă în fața mea, fără să spună ceva. Din nou.

-- Dacă n-ai de gând să mă lămurești în legătură cu cine ești, îmi voi vedea de drum atunci. --

-- Stai. -- se aude din nou vocea femeii, parcă implorându-mă să rămân.

Oftez.

-- Va trebui să-mi răspunzi la un moment dat, știi asta, nu-i așa? --

-- Doar că... Nu sunt sigură că mă vei crede când îți voi spune. --

-- Presupun că vom afla. -- îi zic, ridicând indiferent din umeri.

Oftează și ea și se apropie mai tare de mine. Își ridică o mână și o pune pe umărul meu, iar eu o las. Nu sunt sigur de ce, dar nici nu mă mai obosesc să înțeleg. Femeia asta e o enigmă pentru mine, și probabil că nimic din ce-mi va spune nu mă va face să-mi schimb părerea.

-- Știu că răspunzi la numele de Axel, dar te cheamă, de fapt, Cole. Știu asta pentru că... -- pauză -- ... sunt mama ta. --

M-am înșelat. Femeia asta nu e o enigmă. Nu. Femeia asta e un uragan care a pătruns în viața mea cu scopul de a distruge tot ceea ce știam despre mine și despre trecutul meu. E, cum ar spune Layla, un vârtej care te poartă printr-o mie de emoții, care mai de care. Și, chiar dacă ai scăpat din el, tot rămâi cu cicatrici. Obișnuiam să râd de vorbele ei.

-- Știu că e greu de crezut, dar e adevărul. Tatăl tău te-a luat de lângă mine când încă erai în scutece. Mi-a luat ani buni să te găsesc, dar uite că am reușit. --

Își mută mâna pe obrazul meu, mângâindu-mă blând. Eu, însă, nu mă pot mișca. Uite cine a rămas fără cuvinte.

-- Băiatul meu frumos. Îmi pare foarte de rău că am ajuns la tine atât de târziu. Dar promit că nu vom mai fi despărțiți, mai ales că monstrul ăla la care-i spui tu tată e în spatele gratiilor acum. --

Tot nu reacționez, pentru că n-am idee cum. Încă încerc să procesez că ceea ce se întâmplă e real. Că eu chiar am o mamă.

-- Cole? -- o aud cum mă strigă pe nume.

Dar nu. Ăsta nu e numele meu. Numele meu e Axel. Mereu a fost, mereu va fi. Apoi realizez ce se petrece. Mă uit în jos la femeia a cărei mână se odihnește pe obrazul meu și care susține că e mama mea. Nu. Nu e posibil. Dar dacă e? Nu contează. Nu poate să-și facă apariția după atâția ani și să-și închipuie că o voi primi cu brațele deschise.

Revenind la realitate, îi iau mâna de pe obrazul meu și i-o las rapid să cadă. Ea nu se clintește, ca și cum se aștepta la reacția asta.

-- Pleacă de lângă mine. -- îi spun ferm, dar, în același timp, încercând să-mi controlez furia.

-- Cole... Dacă m-ai lăsa să-ți explic... --

-- Numele meu e Axel! -- răbufnesc, iar ea tresare. -- Cum îndrăznești să vii aici și să-mi arunci în față toate minciunile astea?! --

-- Nu mint, chiar sunt mama ta și... --

-- Nu mai spune asta! Nu mai vreau să aud nimic din ce ai de zis! Doar... Stai departe de mine! --

Fără să-i mai dau ocazia de a spune ceva, o iau la fugă spre mașină. Mă urc rapid în ea și demarez imediat. Vreau să mă prefac că nimic din toate astea nu s-a întâmplat, dar nu pot face asta. Așa-zisa mea mamă m-a făcut să pun la îndoială tot ce știam despre mine. Și eu care chiar credeam că viața mea nu poate fi mai complicată de atât. Acum, nu-mi mai cunosc deloc identitatea. Nu mai știu cine sunt.