25. Un simplu pion

81 7 3
                                    

Flo


Tu ești principalul motiv pentru care eu și Axel trebuie să fugim! Tu și numai tu!. Indiferent cât încerc să alung vorbele Laylei din capul meu, știu că are în totalitate dreptate, chiar dacă mi-e greu să recunosc. Dacă nu eram eu, Axel și-ar fi continuat viața lui normală, fără evenimentele curente.

Oare chiar sunt egoistă că am vrut să vin și eu? Cel mai probabil da. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, acolo. M-am lăsat pradă sentimentelor. N-am mai gândit rațional. N-am mai gândit deloc. Pur și simplu am făcut ceva complet necaracteristic mie, precum am mai menționat. Oricum, de când a apărut Axel în viața mea, n-am mai fost la fel. Iar când vine vorba de el, ei bine... El e Axel, iar asta, cel puțin pentru mine, spune multe.

Aflată pe locul din spate al mașinii, mă uit la scaunul șoferului, care e ocupat de Axel. Poziția în care stau îmi oferă posibilitatea de a-l vedea din profil, iar asta e șansa perfectă de a-i analiza curbura maxilarului, ușor încordat, barba nerasă, văzută ca niște țepi pe pielea lui de culoare medie. Trec mai sus pentru a-i observa ochii căprui, dar pe care îi cunosc cel mai bine datorită numeroaselor contacte vizuale, iar părul, de aceeași nuanță ca și ochii, îi e foarte răvășit, însă asta îl face să pară mult mai atrăgător, din punctul meu de vedere.

Desigur, am omis detaliul cel mai important, și anume buzele, dar asta numai pentru că nu găsesc cuvintele potrivite pentru a le descrie. Tot ce pot spune despre ele e că mi-a fost dor să le simt apăsate peste ale mele. Să mă acapareze total, cum numai buzele lui Axel știu.

Mă întreb ce-i trece prin minte în momentul ăsta. Probabil e străbătut de multe gânduri, majoritatea din ele raportându-se, cel mai probabil, la mama lui, care stă și ea pe locul din spate, lângă mine. Nu îndrăznesc să mă uit înspre ea, și probabil nici ea înspre mine. Însă Layla, pe de altă parte, nici nu încearcă să-și ascundă insistența cu care se uită la mine, prin oglinda retrovizoare. Și uite așa, îmi readuc aminte vorbele ei. Minunat. Probabil mă judecă și acum, dar în gând. Și are tot dreptul.

N-ar trebui să fiu aici. N-ar fi trebuit să fiu de acord s-o ajut pe mama lui Axel, când în mod evident nu era treaba mea să mă bag între ei. N-ar fi trebuit să mă atașez de Axel în felul în care am făcut-o. N-ar fi trebuit să rămân acasă la Darren, ca să-l aștept. N-ar fi trebuit să mă urc în mașina lui, în primul rând. Corect ar fi fost să-l scutesc de furia tatălui meu. Corect ar fi fost să-l scutesc de mine. Avea suficiente probleme înainte să mă cunoască. Acum, probabil a pierdut numărătoarea lor. Iar eu sunt principala vinovată. Abia acum realizez lucrul ăsta.

Ne oprim, iar eu îmi scot telefonul din geantă (de data asta l-am luat cu mine) ca să mă uit la ceas. Fac ochii mari când văd că au trecut două ore. Incredibil cât de repede poate trece timpul atunci când meditezi asupra unor aspecte.

O mână îmi atinge umărul, iar eu tresar, fiind luată prin surprindere. Și... Probabil... Încă nu mi-am revenit din starea în care m-am aflat timp de două ore bune. Însă persoana care m-a atins n-are de unde să știe lucrul acesta, motiv pentru care își retrage mâna foarte rapid, ca și cum s-ar fi ars.

-- Îmi pare rău, dragă. Voiam doar să te întreb dacă te simți bine. --

Axel și Layla își întorc capetele înspre mine și Isabel, dar fără să scoată vreun cuvânt. În cele din urmă, Layla oftează zgomotos și iese prima din mașină. Trântește ușa, iar apoi deschide portbagajul pentru a scoate bagajele. Când vede că niciunul dintre noi nu se mișcă din loc, se răstește:

-- Aveți de gând să stați așa sau mă ajutați să duc valizele astea înăuntru? --

Axel e cel care reacționează primul, ieșind și el din mașină pentru a-și ajuta sora. Nu știu de ce, dar mă trezesc simțindu-mă îngrijorată fiindcă Axel nu mi-a adresat vreun cuvânt întregul drum și nici acum. Poate se gândește și el, ca și mine, de altfel, că n-a fost o idee bună venirea mea aici. Poate chiar regretă. Poate își regretă cuvintele pe care le-a rostit în fața Laylei.

Cobor și eu din mașină, urmată în tăcere de către Isabel, neștiind, cel mai probabil, ce să facem. Mă uit în jur și îmi amintesc ce mult îmi plăcea să mă uit din camera mea de hotel la luminile New York-ului. Dacă aș fi putut, aș fi stat la geam să le admir întreaga noapte, însă trebuia să țin cont de îndatoririle și responsabilitățile pe care aveam să le îndeplinesc următoarea zi. În plus, dacă reușesc să fiu admisă la facultatea de aici, voi avea timp din belșug pentru a sta trează cu orele, doar ca să mă uit la lumini și, în special, la tot ce reprezintă acest oraș.

Însă cearta dintre mine și tata după plecarea lui Axel de la petrecerea de ziua mea îmi revine în minte ca o amintire demult uitată, dar care mă bântuie și acum. Mă face să-mi reamintesc că, indiferent cât de departe aș fugi, tata mereu îmi va controla viața. Mereu va controla. Mereu va fi regele, iar eu un simplu pion. Și mă întreb dacă voi putea scăpa vreodată de el. Mă întreb dacă îmi va accepta vreodată deciziile. Mă întreb dacă mă va accepta vreodată. Mă întreb dacă va avea vreodată încredere în mine. Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri.

-- Flo. --

Mă răsucesc pe călcâie la auzului numelui meu și dau cu ochii de un Axel un pic cam indispus. Stă puțin aplecat în față și își încleștează și își descleștează pumnii, neavând, după părerea mea, stare. Pare foarte agitat și probabil lucrul ăsta se datorează venirii lui aici, la fratele lui. Țin minte când mi-a povestit despre el, despre faptul că nu prea ține legătura cu el fiindcă nu vrea să aibă de a face cu Axel, Layla și micuța Ruby. N-am idee care a fost cauza rupturii. Axel nu mi-a dat detalii, iar eu n-am întrebat. Sincer, nu mi s-a părut important la vremea respectivă. Acum, însă, sunt doritoare să aflu mai multe.

-- Spune-mi, -- începe el -- drept cine ai vrea să te prezint a fi? --

Rămân, pentru moment, derutată. Nici nu știu cum ar trebui să răspund la asta. Deși pare o întrebare simplă, înseamnă mult mai mult. În spatele ei se află o însemnătate mult mai mare. Și amândoi știm asta.

Deci, cine sunt? Cine sunt pentru Axel? Aș da orice să știu la ce se gândește el în clipa asta, însă nu e ca și cum citirea gândurilor ar fi posibilă, fapt pentru care face ca întreaga situație să fie cam dificilă pentru mine. De aceea, nici nu știu cum ar fi mai bine să procedez.

Sunt prietena lui Axel? Fosta iubită a lui Axel? Iubita lui Axel? Nu, în niciun caz. Ultima variantă e exclusă, iar a doua nu sună bine deloc.

-- Păi... Sunt... Prietena ta, nu? --

Doamne, ce patetic a sunat! Totuși, el ar trebui să-mi înțeleagă nesiguranța, până la urmă. Adică, ne-am sărutat, i-am spus că nu vreau să plece, iar el mi-a spus „iubito”. Mi-a luat apărarea în fața Laylei și m-a luat cu ei. În ciuda acestor lucruri, tot nu-mi pot da seama ce înseamnă asta pentru noi.

Mă aștept ca Axel să spună ceva, absolut orice, dar tot ce face e să dea din cap, în semn de încuviințare, iar apoi se îndepărtează de mine și se duce la mama lui, care ne-a urmărit în tot acest timp. Tot ce aud sunt frânturi din conversație:

-- ...prea mulți...se va enerva...Flo e aici...înțelege...stai aici... --

Isabel dă și ea din cap, apoi își bagă mâinile în palton și face un pas în spate. Axel și Layla o iau din loc, iar eu îi urmez, până ajungem în fața unei uși. După două bătăi, ușa se deschide, în pragul ei aflându-se o figură familiară.

-- Era și timpul! -- ne zice el.

Apoi privirea îi zăbovește asupra mea, iar mie nu-mi ia mult să-mi dau seama de unde îl cunosc. Îmi zâmbește și știu că și el m-a recunoscut.

-- Zack? -- întreb eu.

-- Flo, ce surpriză plăcută! Sincer îți spun, nu m-am așteptat să ne revedem atât de curând. --

Ai Încredere [vol. II]Where stories live. Discover now