Ai Încredere [vol. II]

16. Tot ce înseamnă Axel

Flo

Nu e posibil așa ceva. Ochii mei refuză să creadă că însuși Axel stă în fața mea, îmbrăcat în costumul ăsta mult prea elegant și cu mască de carnaval. Dar e aici, chiar e. L-am atins, l-am simțit și am dansat cu el. Imposibil să fi fost o halucinație. E aici.

Nici măcar nu încearcă să spună ceva, orice. Doar stă în fața mea, cu mâinile pe lângă corp și cu ochii aceia de un căprui închis fixându-mă. Doamne, privirea aia... Mi-a fost dor de ea. Mi-a fost dor de tot ce înseamnă Axel pentru mine. Nu mi-am dat seama de asta, până acum.

Mă blestem în gând pentru că încă tânjesc după atingerea lui. Adică, ar trebui să nu-mi mai pese de el. Ar fi trebuit să trec peste el, peste noi. Dar uite cum o singură privire din partea lui mi-a distrus toate zidurile pe care le-am clădit în ultima lună. Dependența mea pentru el continuă.

-- Flo! -- strigă o voce din spatele meu.

Derutată, mă întorc înspre vocea respectivă și mă rog să nu fie Oliver, care s-a întors cu băuturile. Am crezut că voi fi ușurată să remarc că nu e el cel care m-a strigat, însă e mult mai rău de atât. Tatăl meu își face apariția din mulțime, cu costumul lui albastru și papion negru bine călcat și făcut la comandă.

O senzație de usturime izvorăște în interiorul gurii mele și abia apoi realizez că mi-am mușcat limba din cauza nervilor care mi s-au acumulat. Mă întreb dacă tata va fi în stare să-l recunoască pe Axel. Mă îndoiesc, totuși, având în vedere că l-a văzut doar de câteva ori și nu-i cunoaște gesturile și comportamentul, precum o fac eu. Însă, în ciuda acestor lucruri, nu pot ignora faptul că Axel se află chiar lângă mine, iar tata se îndreaptă spre noi. Sunt convinsă că ar fi în stare să-l omoare dacă ar afla cine se ascunde în spatele măștii.

-- Sincer, Flo, am fost destul de dezamăgit să-l văd pe Oliver stând la masă, singur. -- îmi reproșează tatăl meu, de îndată ce se apropie suficient de mine cât să-l aud.

-- Poftim? -- întreb, uluită -- Dar mi-a spus că se duce să ne ia băuturi. --

-- Ei bine, n-a mai făcut asta după ce te-a văzut dansând cu un tip mascat! -- îmi scuipă tata vorbele în față, iar eu nu pot să nu tresar.

-- Tată, pot să-ți explic... --

-- Unde e?! Cine era?! -- continuă el, uitându-se prin încăpere.

Mă întorc înspre locul în care era Axel, dar el nu mai e acolo. Era și de așteptat, mai ales dacă l-a văzut pe tata venind înspre noi. Nu pot să nu mă întreb unde s-a dus, dacă a plecat de la petrecere sau doar s-a ascuns într-un loc în care să nu fie observat.

-- Eu... Nu știu cine e sau ce a vrut. Doar m-am trezit cu el, luându-mă la dans. --

Tata nu pare să mă creadă, însă ăsta e adevărul. Nu știu ce altceva ar mai trebui să-i zic. Dar, spre mirarea mea, nu mai insistă pe tema asta, ci doar plescăie nemulțumit din buze și aruncă o privire spre mesele din capătul sălii, la una din ele aflându-se Oliver.

-- Mai bine ai vorbi cu el. -- îmi mai spune tata, iar eu aprob în tăcere.

Nu știu, însă, ce ar fi de discutat. A fost doar un dans. Pentru tata și Oliver, cel puțin. Pentru mine... Evident că a fost mult mai mult. Dar ei nu trebuie să știe asta.

Tata îmi pune mâna pe creștetul capului și, surprinzător, îmi zâmbește. Se apleacă înspre mine și mă sărută pe frunte, iar eu nu pot să nu apreciez gestul lui patern. În ciuda defectelor lui, eu îl iubesc. Mereu îl voi iubi.

-- La mulți ani, iubito. -- îmi urează el, iar apoi mai adaugă -- Am ceva treburi de rezolvat, dar tu simte-te bine. Tortul va veni peste două ore. --

Și cu asta, dus a fost. Numai după ce pleacă realizez, totuși, la ce treburi de rezolvat s-a referit. Axel. Vrea să-l găsească. Și, Doamne, nu-mi vine să cred că spun asta, dar nu-l pot lăsa. Nu când înseamnă atât de mult pentru mine.

Mă uit de jur împrejur, dar nici urmă de Axel sau de tata. Tot ce pot spera e că Axel a reușit să iasă din casă și e deja pe drum, însă ceva îmi spune că e încă aici. Trebuie să verific.

Îmi fac loc prin mulțime, zâmbind și spunând "mulțumesc" celor care-mi urează "la mulți ani". Știu că ar fi frumos și politicos să mă opresc și să stau puțin de vorbă cu invitații, însă trebuie să-l găsesc pe Axel înaintea tatăl meu. Asta, și plus că, datorită incidentului cu doamna Teressa, mi-a cam pierit cheful de a mai socializa în seara asta.

Fără să realizez, mă lovesc de un piept masculin, iar atunci când ridic privirea pentru a-mi cere scuze, rămân cu gura căscată la individul mascat din fața mea. Pentru o secundă cred că e Axel, însă culoarea costumul e diferită, iar asta îl dă de gol. Mă gândesc dacă a venit cu Axel, din moment ce ei doi sunt singurii cu măști de aici. Cel puțin, așa am observat eu. Totuși, merită încercat, așa că-l întreb, în șoaptă:

-- Ai venit cu Axel Harris? --

Individul se uită în jur, apoi din nou la mine. E clară treaba, deci. Fără să-mi adreseze vreo vorbă, procedând exact ca Axel, mă apucă de încheietură și mă ferește de privirile oamenilor. Mă duce la etaj, iar eu habar n-am ce intenții are. Oare mă duce la Axel? Oare se ascunde acolo? Cum ar fi să-l găsesc în camera mea, uitându-se pe geam?

Însă, de îndată ce dăm colțul pe coridorul întunecat de la etaj, individul mă pune în fața lui și-mi dă drumul la încheietură. Se mai uită încă o dată prin jur, iar apoi își duce una din mâini la mască și și-o dă jos.

-- Darren?! -- întreb, mirată, de altfel.

Își pune arătătorul pe buze și-mi dă de înțeles că trebuie să reduc tonul. Procedez întocmai, continuând:

-- Unde e Axel? --

-- Serios? Niciun "Bună, Darren, mă bucur să te revăd!"? Mă jignești profund. --

Îl lovesc cu pumnul în braț, iar el chicotește.

-- Nu e timp de stat! Tatăl meu îl caută și el! -- îi spun lui Darren, iar expresia feței lui devine serioasă.

-- Bine, calmează-te. Axel e aici, în camera ta. Vrea doar să lămurească unele chestii cu tine, iar dacă la final tot nu vei vrea să-l mai vezi, va ieși definitiv din viața ta. --

Arunc o privire înspre ușa de la capătul holului, unde se află dormitorul meu. Nu cred că sunt pregătită să-l confrunt pe Axel, dar, dacă n-o fac acum, e posibil să pierd singura șansă de a vorbi cu el. N-am idee ce anume vrea să lămurim, însă sunt dispusă să-l ascult. Poate că de asta avem nevoie amândoi.

-- Am să stau de pază și vă voi anunța dacă vine cineva, așa că nu-ți face griji. Tu du-te și vorbește cu el. --

Inspir adânc, apoi încuviințez. Mă răsucesc pe călcâie și-mi croiesc drum până în fața ușii mele. Pun mâna pe clanță și expir, iar apoi deschid încet ușa. Imediat îl și observ pe Axel, stând la geam, exact așa cum mi l-am imaginat. Se întoarce și-mi înfruntă privirea, de data asta fără mască. Privirea lui nu trădează nicio expresie.

-- Flo. --

Asta e tot ce spune. Dar eu știu mai bine. Știu că, atunci când închid ușa în urma mea, nu mai am nicio scăpare.