Ai Încredere [vol. II]

24. O șansă

Axel

Nici nu realizez că Flo e cea care stă alături de mama mea și Darren până în momentul în care aleargă spre mine și îmi înconjoară gâtul cu brațele. Inima îi bate foarte repede, iar eu habar n-am ce ar trebui să fac. Încă sunt confuz de faptul că se află aici, adică aici, în fața casei mele, cu prietenul meu și femeia care susține că e mama mea. Adică, de ce e cu ei?! Cum a reușit să se întâlnească cu Isabel?! Toată treaba asta mi se pare neclară, derutantă și, în același timp, dubioasă.

Dar, atunci când nu credeam că pot fi mai surprins de atât, Flo își ridică capul și mă sărută. Mă sărută. Chiar se întâmplă asta. Ea chiar e aici, în brațele mele, cu buzele lipite de ale mele, în fața tuturor. Și, Doamne, n-am crezut că am să i le mai simt vreodată, mai ales după episodul din dormitorul ei. Cât mă bucur că am greșit, cât mă bucur că n-a renunțat la noi, în ciuda obstacolelor pe care le-am întâmpinat de când ne-am cunoscut. Poate chiar avem o șansă, iar, de data asta, una adevărată.

Rămânem, până la urmă, fără aer, iar asta ne face să întrerupem sărutul. Mă gândesc că Flo, atunci când își va da seama că nu suntem singuri, se va rușina de gestul ei spontan și se va îndepărta de mine, dar rămân plăcut surprins când se arată sigură pe sine, stând în continuare în brațele mele. Mă uit la gâtul ei și zâmbesc când observ că și-a pus din nou lănțișorul mamei ei, semn că nu simte nimic pentru Oliver și cadoul lui stupid. Foarte bine.

O văd pe Layla cum vine lângă noi și tușește zgomotos pentru a ne atrage atenția. Îmi dau ochii peste cap și mă desprind de Flo, însă cu mare regret. Oricum, plănuiesc s-o am doar pentru mine mai târziu, asta-i sigur. Și nu, nu mă refer s-o am în sensul ăla, ci să fim doar noi, singuri, pentru a putea discuta și lămuri unele chestii. Am senzația că conversația se va desfășura altfel, nu ca data trecută.

-- Scuze că vă întrerup momentul -- spune Layla, punând accent pe "momentul" -- dar, Axel, cred că ar fi bine să plecăm. --

Îmi ia o clipă să mă prind la ce se referă. Apoi văd valizele și mașina mea, gata pregătită de drum. Flo se uită și ea în direcția mea, apoi din nou la mine, cu o expresie îngrijorată pe chipul ei plăpând. Știe ce înseamnă toate astea și se întristează din această cauză, deși presupun, oarecum, că a prevăzut situația asta.

-- Vin imediat. -- îi zic surorii mele, iar ea aruncă o privire nu prea plăcută înspre Flo, apoi ia cele două valize și le pune în portbagaj.

Îmi îndrept din nou privirea la Flo, îi iau fața între mâini și o sărut grijuliu pe frunte. Ea oftează, apoi se agață de tricoul meu, nevrând să-mi dea drumul. Îi prind mâinile cu ale mele și încerc să i le îndepărtez încet și ușor, însă ea se împotrivește, scuturând frenetic din cap și spunând:

-- Nu poți pleca... Nu vreau să pleci... --

-- Nici eu nu vreau, iubito, dar n-am încotro. Trebuie să dispar o vreme, știi prea bine. --

Lacrimi încep să i se prelingă pe obrajii roșii, iar mie mi se rupe inima. Un sentiment nu prea plăcut, ce-i drept, dar care te domină complet, la capacitate maximă, atunci când persoana pe care o iubești suferă, iar tu nu găsești nicio soluție pentru a o alina. E cumplit, foarte cumplit.

-- Flo. -- îi spun și îi ridic bărbia -- Îți promit că distanțarea asta nu va fi pentru mult timp. Oricum, am mai stat noi despărțiți și am supraviețuit, nu? --

-- Asta e altceva... -- murmură ea.

-- Ce vrei să spui? --

Își mușcă buza, încercând să-și stăpânească lacrimile. Închide ochii, trage adânc aer în piept, expiră, iar apoi continuă, pe un ton calm și șoptit: