Ai Încredere [vol. II]

7. Restart

Flo

După ce am terminat de făcut turul universității, Nicole a propus să bem ceva, așa că am mers la cea mai apropiată cafenea. Am avut noroc că n-a fost așa aglomerat (pentru că, după spusele lui Nicole, n-ar mai fi mers niciun pas în plus), așa că am putut ocupa o masă, iar acum ne așteptăm băuturile.

Sincer, mă bucur că i-am acceptat oferta lui Nicole deoarece e o zi mult prea frumoasă pentru a sta numai în casă. Mai e luna mea preferată pentru că atunci simți cel mai bine aerul primăvăratec, care, încet încet, vestește sosirea verii și începutul lunii iunie. O atmosferă perfectă de ieșit la iarbă verde, dacă mă întrebați pe mine. Poate am să-i propun lui Nicole să mergem și în Central Park. Bine, asta dacă va mai avea putere să parcurgă încă câteva străzi pentru a ajunge acolo.

-- De ce nu putem chema un taxi? -- mă întreabă ea, după ce îi spun ce am în minte.

-- Pentru că din mașină nu te poți bucura de priveliște! -- îi răspund eu.

Își rostogolește ochii, ceea ce-mi dă de înțeles că nu va accepta. Oricum va fi, eu tot am să merg. Dar, sincer vorbind, nu tare îmi place ideea de a mă plimba singură, fără să cunosc pe nimeni, într-un oraș necunoscut. Desigur, dacă voi reuși să intru la universitate, voi avea suficient timp pentru a cunoaște New York-ul și pentru a mă adapta la noua mea viață. Chiar sper să se întâmple, pentru că, dacă nu ați observat, m-am săturat să visez. E momentul ca visele mele (evident, cele care chiar pot fi realizate) să se îndeplinească. E momentul meu.

-- Bine, vom merge în Central Park, dar doar dacă îmi spui că-l vei lăsa pe tatăl tău să organizeze petrecerea de ziua ta. --

E rândul meu să-mi rostogolesc ochii.

-- Nu face fața aia, Flo! -- mă avertizează prietena mea.

-- Dar ce față ai vrea să fac?! V-am spus de nenumărate ori, și ție și tatei, că nu vreau nicio petrecere! --

-- Dar, vezi? Tocmai asta nu înțelege niciunul din noi. De ce nu vrei o petrecere? Adică, în fiecare an ai avut una, deci ce s-a schimbat? --

Ridic din umeri.

-- Pur și simplu nu simt nevoia să petrec. Cred că atunci vom avea motiv de sărbătoare, când vom fi admise amândouă la universitate. --

-- Dar faci 18 ani! Ăsta e motiv de sărbătoare! --

-- Crezi tu? Eu îl consider doar un număr. --

-- Oh, haide, Flo! Tu chiar nu vrei să-ți sărbătorești ziua?! --

Deja încep să mă enervez. Adică, e ca și cum Nicole n-ar ști cum a fost ziua mea în fiecare an. Dar, ca să înțelegeți și voi mai bine, am să vă povestesc: Pentru tata, petrecerea perfectă de ziua mea înseamnă o recepție restrânsă, cu câteva rude și prieteni de familie. Pe fundal să meargă muzică clasică, iar mâncarea să fie comandată de la cel mai bun restaurant. Tata face asta de când aveam 10 ani.

Pe lângă faptul că întregul eveniment e super plictisitor, mai trebuie să și port discuții cu fiecare oaspete în parte, iar, în același timp, trebuie să mă comport exemplar, aici intervenind Pamela. Dar n-am să mai intru în detalii legat de chestia asta pentru că m-am făcut destul de înțeleasă încă de la evenimentul organizat de tata, luna trecută.

-- Flo, îți promit că nu va fi aceeași petrecere ca anii trecuți. Am vorbit deja cu Pamela, iar ea m-a asigurat că nu-l va lăsa pe tatăl tău să organizeze singur ziua ta. Crede-mă, va fi diferit. --

-- Nici măcar n-am acceptat că vreau o petrecere, iar tu deja te-ai apucat să organizezi una?! --

-- Știm amândouă că nu scapi fără petrecere. --