Culorile Iubirii ✔

9

Lorena

Deschid ochii ușor când simt o câteva degete, reci pe obrazul meu. O durere oribilă îmi săgetează tâmplele, de zici că am primit o lovitură în creștetul capului. Încerc să mă ridic în fund, când o greață cumplită îmi cuprinde întregul corp. Mi se ridică părul de pe ceafă din cauza usturimii care, mă irită când înghit. Mici picături de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg cu vârful degetelor. Întorc privirea spre Teodor. Își drege glasul , să mă facă atentă.

― În sfârșit te-ai trezit, Frumoasa din Pădurea Adormită? mă strâmb cu limba la vedere la el, când văd cât de sarcastic poate să fie.

― Ce vrei Teodor?

― Amorezul tău, mai are un pic și este linșat de mama, în bucătărie! oh drăcie, am uitat de Gabriel.

Mă ridic grăbită din pat și, pornesc spre bucătărie, unde aud glasul mamei ce răsuna toată casa. Inima mea este atât de mică în momentul ăsta, bate atât de tare de zici că-i un purice, care țopăie de zor. Picioarele mele sunt ca de gelatina, am o stare a naibii de oribilă. Până și palmele îmi transpiră foarte tare. Trag aer în piept de câteva ori, îl țin captiv în plămâni, câteva secunde poate așa mă mai liniștesc. Apoi îl expir încet, să îmi liniștesc bătăile inimii.

Intru în cameră, timidă, cu indexul îmi așez ochelarii mai bine pe nas. Prima persoană care o văd este, mama! Roșie în ambii obraji, își strânge pumnii pe lângă trupul ei micuț. O cunosc prea bine, se abține cu greu să nu îi sară la gât lui Gabriel.

Drăcie!

Gabriel! Îmi rotesc privirea după ciufutul ăsta morocănos și îl văd la masă, cum stă într-un colț mai retras. Are între degete o bucățică de hârtie, bănuiesc. Stă cu capul aplecat în jos și o ascultă pe mama care, se rățoiește la el. Îmi fac curaj și intru, cu Teodor pe urmele mele.

― Lorena! șoptește tata când mă vede, sare în picioare grăbit și vine înaintea mea, îmi ia chipul între palmele lui mari și îmi zâmbește încurajator. Mă uit la Gabriel, care stă cuminte pe scaun, de parcă zici că-i un copil de grădiniță. Ești bine scumpo? aud vocea tatei curioasă.

― Sunt bine, doar obosită! mă grăbesc să îl liniștesc, săracul este îngrijorat.

― Bună! spune atât de simplu brunetul când se ridică de pe scaun.

― Hei! Susur atât de emoționată.

― Vă lăsăm să vorbiți! spune tata atât de grijuliu. În schimb mama este foc și pară, răbufnește foarte iute.

― Nu au ce vorbi, el, nu este de nasul ei, nu vreau ca ea să își strice viitorul! tata își încleștează mâinile de încheieturile mâinilor ei, o trage afară din bucătărie destul de grăbit.

― Fiica ta este majora, femeie! Las-o să își hotărască singură drumul! Și nu uita Lidia, cam așa am fost și eu. Numai că eu nu am avut un copil, dar totuși uită-te acum la noi, avem o familie, iar peste asta, suntem fericiți femeie, în pana mea. În momentul ăsta îmi iubesc tatăl enorm, Teodor se uită bucuros în ochii mei, îmi clipește scurt, apoi iese afară.

Brunetul se apropie timid de mine, în tot acest timp nu a scos un cuvânt, nimic! Mă privește pe sub genele lui negre și lungi, de culoare neagră. Un mic surâs îi ridică colțurile buzelor. Își petrece brațul după talia mea și, mă lipește de el cu o forță din aia dulce și nebună. Icnesc ușor când, îmi zdrobesc sânii de pieptul lui tare, acoperit doar de cămașă. Mă sărută atât de blând pe tâmplă, deja plutesc pe un nor de vată de zahăr, culmea și de culoare roz. Inspir parfumul lui puternic, care îmi gâdilă nările, numai când îl simt, în jurul meu.