Culorile Iubirii ✔

10

         

   Gabriel

   O trag pe Lorena în brațele mele și îi sărut părul frumos parfumat. Mica furtună vrea să fuga după Anais, dincolo. Dar am luat-o pe sus și o țin strânsă de mine. Inspir parfumul asta de scorțișoară, care mă face să zbor, de fericire, aș putea spune.

    ― Gabriel, dă-mi drumul, te rog! Mă gâdili, iar în ritmul ăsta voi leșina!

   ― Te voi ține eu scumpo! îmi presez buzele de tâmpla ei, unde așez un sărut atât de delicat ca și ea. Ești frumoasă când râzi!

   ― Sigur! Poate urâtă, dar frumoasă în niciun caz! își dă ochii peste cap ironică. O răsucesc în brațele mele, îi cuprind chipul între palmele mele mari și o privesc vrăjit în ochii ăștia albaștri, care sunt două oceane imense, care te cuprind în ei și nu îți mai dau drumul niciodată.

    ― Tu, pentru mine ești frumoasă și punct. mă sărută în palmă atât de moale și zâmbitoare.

  O ridic în brațe și pășim cei câțiva pași până la pat, fericiți. Unde o așez cu infinită grijă, mai ceva ca un obiect rar de artă. Părul ei se rafira pe asternuturi ca un evantai. Deja înghit în sec, îmi este al naibii de greu să nu o am la fiecare minut.

  Mâinile ei umblă nesățioase pe pielea mea, unde trasează mici cercuri pe micul meu tatuaj de pe pectoralul drept. Își lipește buzele de pielea mea și deja gem prelung, hormonii mei au luat-o razna din nou.

    ***

  Stau pe burtă între așternuturi, Lorena cu degetele ei subțiri și fine îmi trasează fiecare cicatrice care îmi brazdeaza spatele. Atingerea ei este echivalentă cu cea a unui fulg, atât de fină, moale și timidă.

     ― Unde le-ai dobândit? întreabă deodată, mă răsucesc cu fața spre ea și o culc în pat.

      ― Îți voi spune numai dacă îmi zici, tu de unde ai asta? arăt și ating cu degetele o linie lungă de vreo douăzeci de centimetri, care îi brăzdează pântecul, sub coasta dreaptă. Limba ei iese cu mare grijă printre buzele uscate și, le umezește cu infinită grijă. Înghite cu greu, ochii ei, brusc se întristează.

       ― Asta! Acolo m-am născut pentru a doua oară Gabriel! mă încrunt la ea când aud aceste cuvinte.

       ― Cum adică?

       ― În urmă cu cinci ani am fost diagnosticată cu insuficiență hepatică.

       ― Oh scumpo! zic șocat și îi sărut fruntea.

       ― Am realizat asta când, într-o zi am căzut din picioare. Mâinile îmi tremurau destul de tare, slabisem enorm de mult, lipsă poftă de mâncare și multe alte dureri. Părinții m-au dus la medic, iar șocul vieții a fost atât de mare că, cum să îți explic. Am simtit cum viața mea atârnă de un fir de păr. Este momentul ăla când, realizezi că ai trecut prin viața și nu ai făcut nici măcar un sfert din ce ți-ai propus.

       ― Presupun că ai găsit un donator, de ai cicatricea asta?

       ― Donatorul meu este Teodor, chiar fratele meu. Pramatia care îmi face zilele senine și pline de tachinari. rămân vădit surprins când o văd cât de fericită vorbește despre fratele ei.

      ― Îl iubești?

      ― Enorm de mult! Fără el nu aș fi fost azi aici. Nu ți-aș fi povestit toate astea, nu ți-aș fi pus răbdarea la încercare. Apropo, de acum să îmi spui că alcoolul nu este bun.