Culorile Iubirii ✔

14

       Lorena

  " De ce mi-a fost frică n-am scăpat!"

   Mă doare sufletul să îl știu pe ciufutul meu, devastat și plin de furie. Știu, pentru el a fost un șoc vestea primită, mi-a spus Teodor, cum a reacționat. Inima mea este sfîșiată de durere, în câteva  luni am ajuns să îl cunosc perfect pe Gabriel, care este un suflet de copil într-un corp de adult. Se agață cu putere de persoana care îi oferă iubire, alinare, o atingere plină de duioșie. Iubitul meu cu zâmbet cuceritor și ochi azurii, nu vrea să se resemneze.

    Eu, m-am resemnat de mult. De acum cativa ani în urmă, când am primit prima dată diagnosticul. Cancerul, este o boala nemiloasă care, răpește fericirea, șansa de ați duce viața liniștit la bun sfârșit. Stau în fund la marginea patului și privesc afară pe fereastra. Este atâta liniște că, până și gândurile mi le aud.

   Stările de greață s-au mai ameliorat, dar durerea este atât de mare, încât îmi mușc buzele și obrajii pe interior numai să nu tradez vreun gest în prezența lui. Bebelușul meu, creste. Medicul, mi-a spus că, în pofida stării mele, el se dezvolta perfect, ia în greutate normal.

    Îmi trec degetele prin părul lung, ciufulit și neatragator. Inspir profund, oftez obosită când, mă ridic să petrec cei câțiva pași până la baie, care pentru mine au devenit kilometri.

   Mie a naibii de dor de mama, vreau să fie aici cu mine, să mă țină în brațe, să îmi mângâie părul, să-mi sărute obrajii, cum numai ea stie să o facă. Să mă iubească.

    Vreau acasă la Gabriel, o vreau pe Anais. Vreau o șansă la viață, la fericire alături de el, doar una! Alături de iubitul meu!

      Gabriel

  După ce am hrănit-o pe Anais, schimbat-o. Am lăsat-o la Mihaela, să vin la Lorena. Asta a devenit rutina noastră zilnică de o lună încoace. Ard de nerăbdare să ajung la ea, să o țin în brațe. Să o sărut măcar o dată.

   Opresc în fața florăriei de lângă spital, îi iau cel mai superb buchet de trandafiri albi, îi adoră. O duzină de flori, pentru o floare specială. Îi voi face și pofta pe care o are de câteva zile. Vrea înghețată de ciocolată cu mult topping de căpsuni. Am râs împreună cu ea când, a mâncat cu poftă din acele fructe acrisoare de pădure. Se strâmba la fiecare înghițitură, dar nu sa lăsat până nu a golit recipientul.

    Pășesc în spitalul uriaș, grăbit să ajung la ea, nerăbdător, cu niste emoții nedescrise în cuvinte. Cum inima mea bate mai tare, un gol uriaș în stomac, un nod în gât. Holul mi se pare dintr-o dată prea uriaș, dorul prea arzător și inima fragilă. Îmi mușc obrazul pe interior până ajung. Strâng degetele mai tare pe tulpinile florilor, de

   Dau să intru pe ușă când vocea micii mele furtuni, mă oprește în loc.

      ― Am obosit mamă să mai lupt!

     ― Puiule, gândește-te la sufletelul care creste în tine, luptă pentru .

     ― De-ai ști mama, câtă durere strâng în brațe?

     ― Of scumpo, numai mama să nu fii să îți vezi puiul în starea asta.

     ― De ce mi-a fost soarta asta crudă, de ce? Nu vreau să îi sparg inima în bucăți, când o să afle.

     ― Fetița mea, mi-aș da viața gaj, numai să te văd sănătoasă! Nu vreau să cred ceea ce spune Elena, nu-i adevărat scumpo, tu ai toată viața înainte.

     ― Viața mea înseamna cât mamă Trei-patru luni, atât!

    ― Nu spune asta Lorena!