Culorile Iubirii ✔

Capitolul 16

       
     Gabriel

   Deschid ochii atât de leneș, mă întind ușor în patul nostru enorm, când îi simt șuvitele de păr ale Lorenei, pe pieptul meu. Buzele mele schițează un zâmbet uriaș, dintr-un colț în altul al gurii. Mi-a fost al naibii de dor să o iubesc așa, cum am făcut-o cu câteva ore în urmă. Mă simt atât de fericit și împlinit când o văd în fiecare zi, când îi ating pielea, obrazul, mâna, subtil, cât să o fac atentă.

    În sinea mea încă explodez de fericire, când îmi aduc aminte de una din zilele din urmă..., unde ne-am prostit, unde am dat în mintea copiilor în bucătărie, alături de Anais și Edan. Când cei mici au vrut cu multă nerăbdare ca mama lor să le prepare  culmea... goffre! Cum Anais este atât de încăpățânată și obraznică, nu sa lăsat până l-a mânjit pe Edan de sos de ciocolată.

    Iubita mea, în momentul ăla am respectat-o enorm de mult, le-a luat parte amândurora, când m-au doborât l-a pământ și mi-au mâzgălit fața, tricoul și restul corpului cu sos de ciocolată, de căpsuni. Fructe strivite în palmele lui Edan, Anais mi-a îndesat câteva goffre prin gură, buzunare. Nici eu nu mai știu, pe unde le-am găsit. Mica mea furtună m-a sărutat atât de apăsat pe buze, încât copii se strâmbau de noi, când ne sărutam atât de înflăcărați.

    A fost atât de superbă ziua acea când am văzut-o cum râde din toată inima, după atâta timp.

   Era fericită și, este fericită. Radiaza din toți porii, încât trăiește fiecare zi la intensitate maximă, alături de noi.

    Cu vârfurile degetelor îi dau deoparte o șuviță căzută peste frunte, care se odihnește pe mâna mea. Îmi presez buzele ușor de tâmplă și-o sărut atât de gingaș. Se foiește când îmi simte respiratia peste obrazul ei, purpuriu.

        ― Hei!

        ― Bună iubito!

        ― De ce nu dormi?

        ― Fac un duș și revin! Bine?

        ― Bine! mormăie somnoroasa cu nasul în pernă.

        ― Odihnește-te! Revin în cinsprezece minute.

   Chicotesc când îi aud mormăielile bolborosite în pernă. Cobor din pat după ce o sărut pe curbura torsului, până îi văd pielea cum se infioara sub atingerile mele. Doarme deja atât de profund, încât nu vreau să o trezesc din nou.

   Trag pe mine o pereche de pantaloni scurți din dulap. Apoi pornesc spre bucătărie cu pași târșâiți, să iau o sticlă de apă rece! Pentru o zi de iunie este extrem de cald. Îmi frec ceafa cu palma în drum spre bucătărie. Din greseala lovesc o cutie de-a Lorenei, pusă lângă canapea, pe care vrea să o ducă în apartamentul celălat, lângă tablourile pictate de ea. Pe parchet se împrăștie tot felul de caiete, agende, niste hârtii scrise, câteva foi cu desene. Dar atenția îmi este atrasă de câteva foi de culoare gri-deschis.

    Ridic cu grijă teancul de foi, arunc o privire peste scrisul care este așternut pe ele și, pot spune că este caligrafia ei, scrie atât de perfect, de frumos, exact ca ea. Mi se ridică părul pe ceafă când văd scris cuvântul scrisoare peste toate. Femeia care acum doarme în cealaltă cameră, și-a scris gândurile pentru fiecare dintre noi, pe patul de spital.

    La dracu! Nu vreau să-mi mai amintesc tot coșmarul prin care a trecut.

    Mă așez cu fundul de parchet și spatele sprijinit de canapea, iau fiecare scrisoare pe rând să o citesc, cu infinită grijă și durere în inima, pentru că știu cât a suferit iubirea mea.