Culorile Iubirii ✔

13

   
    Lorena

                 ~ După trei luni! ~

  Oftez obosită cu ambele brațe sprijinite de vasul de wc. Starea de rău nu încetează deloc, ba din potriva, pe zi ce trece mă simt mai rău. Îmi șterg lacrimile care curg pe obrajii mei, vizita la părinți acasă m-a lăsat cu un gust amar din partea mamei.

   Ea, nu vrea să accepte faptul că eu vreau acest copil cu riscul vieții. Mama mea, este foarte tristă, în mare parte o înțeleg, dar vreau ca și ea să mă înțeleagă pe mine. Vreau să simt cum este să fii mamă, să simți cum o viață creste în interiorul tău, așa cum crește aluatul brutarului. Cu greu am reușit să îi țin în loc, pe ambii mei părinți să nu îi spună lui Gabriel, complicațiile mele. Mă ridic cu greu de pe gresia rece, dau drumul apei calde să îmi spăl chipul obosit și plin de cearcăne.

   Pe zi ce trece devin mai palidă, corpul mai slăbit și dureri din ce în ce mai groaznice. Ultima vizită avută la cabinetul Elenei mi-a lăsat un mare gol in inima, stomac și creier. Brusc capul meu a devenit un hău plin de întuneric, iar cuvintele ei îmi pulsau și încă îmi pulsează în timpane l-a nesfârșit.

   " ― Lorena, scumpo, mă știi, sunt directã.

     ― Cum sã nu, ne cunoaștem de atãția ani!

     ― Scumpa mea, se pare că cancerul a revenit, organismul tău respinge ficatul donat!

     ― Deci, îmi voi petrece majoritatea timpului în spital!? întreb, dar deja știu ce mă așteaptă.

     ― Îmi pare rău scumpo, dar da!"

   Faptul c-am rămas însărcinată, corpul meu refuză transplantul făcut acum câțiva ani în urmă. Cum mi-a zis, cancerul revine în forță cu mai multă furie. Mă simt vinovată că nu îi spun lui Gabriel, dar nu vreau să sufere. Deja a suferit o pierdere, iar eu nu vreau să îi pricinuiesc încă o suferință. Iau prosopul pufos din suport și îmi șterg chipul obosit.

    Mă înarmez cu curaj, forță și o mască de fericire pe chip, în pofida durerii pe care o am. Să plec spre facultate. Gabriel este cu Anais în parc, micuța buburuza de când merge singură, de când și-a făcut prieteni noi, de vârsta ei în parc, nu mai stă locului o clipă. Vrea acolo în fiecare zi. Pentru ai satisface dorința, noi i-am făcut un program! Iar ea s-a obișnuit cu el. Doua ore în parc, după prânz.

     Mă schimb într-o pereche de blugi, un pulover mai subțirel și o geaca de primăvară, o pereche de ghete. Îmi iau rucsacul, telefonul și plec spre facultate. Fac câteva minute bune, cu tramvaiul.

    După un drum zbuciumat, ajung în sfârșit la școală, îmi presez o palmă peste abdomenul meu, care începe să crească. Înghit nodul din gât, care urcă cu repeziciune. Starea de greață își face apariția din nou, capul îmi vâjâie foarte tare, privirea mea se încetoșează, corpul meu devine o cârpă moale, simt cum mă prăvălesc la pământ, cu glasul lui Teodor răsunând în urechile mele.

       ― Lorena!?

   Gabriel

   Conduc ca un nebun spre spital, am fost sunat de Teodor, că furtuna mea este la spital. A leșinat în fața facultății. Strâng cu putere degetele de volan. Sunt furios pe mine însumi, am zis de atâtea ori că nu îmi place cum arată, dar la cât de încăpățânată este nu m-a ascultat, când i-am spus că voi merge cu ea la medic.

      ― Of Lorena, sper să fie totul în regulă!?

    Am trecut și pe roșu, era să intru într-o mașină care mi-a tăiat calea, numai să ajung mai repede la spital. Parchez în fața spitalului și cobor iute. Teodor m-a anunțat că este la etajul șase, pavilion A. Este secția de oncologie acolo. Deja tremur de teamă pentru ea, mii de gânduri îmi pun mintea asta deja praf, la încercare. Alerg de nebun pe hol, când îl văd pe Teodor cum stă lipit de perete, cu ambele palme peste fața lui plină de lacrimi.