Fugi cu mine, nu de mine

4. Madam Fifi

   Firișoare de transpirație se scurseră pe chipul adversarului în timp ce Dustin îi aruncă un zâmbet diavolicesc. Privindu-l cu ură printre pumnii încleștați, bărbatul încercă un low kick cu spernața că-l va putea doborî la pământ pe uriașul brunet însemnat cu o cicatrice pe față, dar acesta din urmă se mișcă mult prea rapid, blocându-i lovitura. Era o adevărată bestie în ring, iar el fusese îndeajuns de nebun încât să accepte un meci.

   Într-o fracțiune de secundă, până ajunse el cu piciorul în poziție de gardă, Dustin îi aplică un croșeu direct în față. Bărbatul șaten, tuns periuță, se clătină pe picioare dar își reveni rapid și se năpusti să-l lovească înapoi. Anticipându-i mișcarea, Dustin făcu o eschivă, dându-se un pas mai în lateral apoi îi aplică o nouă lovitură bărbatului, lăsându-l lat la podea.

- Te-ai jucat ceva cu el. o voce masculină răsună în sala mare și goală, urmată de câteva aplauze seci ale aceluiași bărbat.

     Era șeful echipei ce se ocupa cu organizarea pariurilor pe meciuri. Îi privise atent pe cei doi bărbați din ring, calculând șansele de reușită ale fiecăruia. Un obicei. Nu era bun la bătaie, dar îi mergea mintea și asta era tot ce trebuia atunci când venea vorba de pariuri.

- Știi de ce-mi aduce aminte felul în care lupți? se auzi aceeași voce. De un prădător ce se joacă cu prada lui înainte să o mănânce fără milă. Poți să-ți distrugi cu ușurință adversarul, dar îți face plăcere să îi dai speranțe false cum că te-ar putea învinge, când de fapt tu doar îi prelungești agonia.

     Dustin nu îl băgă în seamă, în schimb se duse la partenerul lui și-l ajută să se ridice de pe jos. Folosise mai multă forță decât intenționase, dar nu se putuse abține. Chipul marchizului de Dublin îi tot apărea în fața ochilor, scoțându-l din sărite.

     De când o văzuse pe Eleanor cu o seară înainte, se simțea tot mai frustrat și nervos, ieșindu-și repede din minți. Nu mai avea răbdare cu nimeni și s-ar fi luat la bătaie cu oricine, pentru nimic. Tocmai acesta era motivul pentru care îl întărâtase pe Jack Tucker până ce bărbatul îi acceptase cererea de a intra cu el în ring. Sperase să se mai calmeze, dar degeaba.

     Îl ajută pe Tucker să se repună pe picioare, apoi îl pasă unui alt bărbat ce venise să-l ajute. Era transpirat și obosit așa că părăsi și el ringul, cu intenția de a se duce în camera lui de la club. " Two steps from hell" era unul dintre cele mai cunoscute cluburi de box din toată Anglia. Iar el îl deținea, deși nu mulți știau asta.

     Poate că nu avea un titlu și o moștenire, dar fusese binecuvântat cu inteligență, ambiție și pumni de fier. Iar astea îi aduseseră mai târziu și bani. Nu prin furt. Furtul servea altui scop, ci prin lupte și investiții făcute cu cap. După ce scăpase de Brown și aflase că pentru el nu exista nicio cale de a câștiga bani alături de oamenii normali, se întorsese în mahalalele de la marginea orașului și începuse să se bată cu alții de vârsta lui sau mai mari, pentru divertismentul celor care plăteau să vadă asemenea lucruri.

     Mâncase bătaie și dăduse bătaie. Uneori se temea că avea să moară, iar alteori, când zăcea plouat și flămând într-un colț de stradă după o luptă pierdută, se ruga să-i curme cineva zilele. Dar nu se întâmplase, așa că o lua mereu de la capăt. Se vindeca, se bătea și tot așa la nesfârșit. Cu cât trecea timpul, cu atât devenea din ce în ce mai greu de învins. Și continuase așa până când ajunsese să câștige meci după meci.

     Banii nu erau mulți, deoarece organizatorii luptelor luau grosul. Lor le dădeau cât să-și poată lua de mâncare și să trăiască. Dar asta fusese mai mult decât avusese vreodată și îl mulțumea la acel moment. Odată devenit cel mai bun, proprietarii de cluburi de box începuseră să-și arate interesul față de el. Renunțase să se mai bată pe stradă și acceptase să joace pe sume din ce în ce mai mari, în cluburi unde luptele se desfășurau după anumite reguli.