Fugi cu mine, nu de mine

7. "Dragul ei, Tomi"

Și nu a venit...

     A doua zi, la prima oră a dimineții, o trăsură din cele mai scumpe, o lăsase în fața propriei reședințe. În loc să intre în casă, Elleanor privea pierdută în urma vehiculului tras de cai. Femeia aceea afurisită o dăduse afară fără pic de rușine! Chiar o dăduse! Nici măcar nu apucase să întrebe despre starea bărbatului pe care-l înjunghiase. De bărbatul care o salvase nici nu se punea problema. Ducesa părea gata să o jupoaie de vie chiar și numai pentru că se gândea la el.

     Elleanor își luă privirea de pe trăsura acum aflată la mare depărtare și oftă zgomotos. Se simțea că o proastă. În ce coșmar intrase? În nici douăzeci și patru de ore, încălcase mai multe reguli de etichetă decât orice altă tânără în douăzeci și patru de ani de viață. Unde mai pui că înjunghiase și un om...asta nici nu știa unde să o încadreze. Bănuia ea că nici doamna Williams, guvernanta, nu ar fi știut. Și ea știa de obicei absolut tot. În acel moment Elleanor își promise că dacă prin minune va scăpa de căsătoria cu marchizul și va deveni o guvernantă bătrână și plictisitoare, o să aibă grijă să adauge la finalul listei interminabile de reguli ale domnișoarelor din înalta societate și " Dacă ieși noaptea la un bordel, nu înjunghia pe nimeni."

     Un zâmbet slab îi lumină fața tristă la gândul că vă fi concediată imediat. Mai mult ca sigur nimeni n-ar aprecia această regulă la fel de mult cum o făcea ea în acel moment. Își ridică ambele mâini și își acoperi față cu palmele. Avea ochii umflați de la atâta plâns și se simțea frână de oboseală. În cele din urmă trase aer în piept și se îndreptă spre intrarea servitorilor, în timp ce în gând se ruga să nu dea peste nimeni.

***Peste o lună***

   O lună. Atât trecuse de la noaptea aceea de coșmar. Și tot atâta timp se scursese de când nu-l mai văzuse pe el... Era vineri seara iar contele de Snowdon organizase un minunat dineu unde invitase cei mai de seamă oameni ai societății. Toate acestea în cinstea revenirii fiicei sale. Da, era absurd având în vedere că Elleanor nu plecase nicăieri. Dar faptul că bârfitorii nu o mai văzuseră pe la baluri sau alte activități de-ale lor în același timp în care lordul Ashbourne se făcuse de asemenea nevăzut, atrăsese un uriaș val de bârfe.

    După noaptea cu pricina, Elleanor mai participase la câteva baluri în speranța că o să-l întâlnească. Dar nu se întâmplase. Bărbatul nici nu o căutase și nici nu se sinchisise să mai apară la vreun eveniment social. Așa că, lipsită de orice dorință de a mai participa la vreun bal unde nu se află și el, se închisese în siguranța propriei camere. Asta până acum câteva zile când contele venise furios de la un eveniment unde auzise că se bârfea despre absența fiicei sale și a lordului. Așa se ajunsese la acest dineu.

    Totul în jur era amenajat cu bun gust. Contele și contesa plănuiseră să se lăfăie în bani și atenție, ca să-și demonstreze puterea și importanța în rândul nobilimii. Deși se voia a fi o seară importantă în care atracția principală o reprezenta propria prezență, Ellie încă nu avea starea necesară să schimbe politețuri. Așa că rămăsese tăcută la masă, în timp ce toată lumea din jurul ei bombănea câte ceva.

     Fusese așezată lângă marchizul de Dublin și lângă o altă domnișoară care se autoproclamase prietena ei, deși Elleanor nu schimbase niciun cuvânt cu ea înainte de acea seară. De obicei ar fi stat în stânga tatălui ei care era așezat în capul mesei, dar de când cu logodna, totul se schimbase. Lumea se comporta ca și cum deja îi aparținea marchizului.

- Draga mea, ai cântat foarte frumos în această seară la pian.

   Spre nemulțumirea Elleanorei, una dintre femei i se adresă, făcând astfel imposibilă evitarea oricărei conversații.