16. Accept să mă căsătoresc?

303 28 9
                                    

Eleanor urca veselă numeroasele scări ce duceau către intrarea de la reședința tatălui ei. Trăsura o lăsase exact la intrare, așa că nu fusese nevoie decât de câteva minute până ce ajunse în fața ușii. Deși era destul de complicat să urci scările în timp ce purtai rochiile acelea la modă, Eleanor părea că zboară ca o pană delicată, suflată de vânt.

Fredonând ușor un vals celebru, tânăra se opri din mers abia în momentul în care aproape că dădu cu nasul în ușă. Râse puțin de faptul că era cu capul în nori, apoi bătu la ușă și așteptă ca majordomul familiei, un domn incredibil de dedicat muncii sale, să deschidă ușa. Eleanor îl cunoștea încă din scutece pe acel domn încântăror, așa că îi zâmbi în momentul în care acesta deschise ușa și îi făcu semn să intre.

- Bună ziua, Alfred! îl salută ea voioasă în momentul în care intră în casă.

- Bună ziua, micuță domnișoară! îi răspunse bătrânul la fel cum o făcea de când ea învățase să meargă. Tare mă bucur să te revăd!

- Și eu mă bucur să te revăd, Alfred. Mi-a fost dor de tine și de Mary. Și de Tomi, desigur! îi zise ea, încă zâmbind în momentul în care îi încredință mănușile și pelerina.

Domnul Alfred Hudson era tatăl lui Tomi. El și Mary, soția lui, observaseră teama de întuneric a Eleanorei și îl instruiseră pe fiul lor să o însoțească ori de câte ori ea dorea.

- Și nouă ne-a fost dor de tine! zise el, apoi se apropie de ea și îi șopti: Contele nu ne-a spus ce s-a întâmplat, dar noi am fost atât de îngrijorați încât am "împrumutat" scrisoarea pe care i-ai trimis-o. Scuză-mi îndrăzneala, domnișorico, dar ai făcut mare tam-tam cu dispariția ta! N-am dormit o săptămână!

Ea chicoti veselă, apoi îl luă în brațe pe bătrân.

- Iartă-mă, Alfred. zise ea încă zâmbind. Dar nu-mi pare rău!

- Cred și eu că nu-ți pare rău! zise bătrânul zâmbind la rândul lui. L-ai prins pe flăcăul acela de l-ai lăsat fără scăpare.

- Da, dar nu pare să se plângă.

- Ba bine că nu! Atât îi trebuia! aproape că strigă el, prefăcându-se supărat.

Cei doi mai povestiră puțin, apoi Mary veni să o întâmpine și totodată să-i muștruluiască pentru faptul că vorbeau în mijlocul holului ca doi oameni fără maniere și nici măcar nu se gândiseră să o cheme și pe ea.

După alte câteva îmbrățișări și discuții, Eleanor realiză că tatăl ei, cu toată larma aceea, nu apăruse de nicăeri.

- Dar tata? întrebă ea în cele din urmă, atunci când prinse ocazia.

- Este plecat. îi răspunse Mary. El și contesa se vor întoarce abia mâine seară.

- Serios? întrebă Eleanor puțin surprinsă. Știi cumva unde a plecat?

- Nu știm nimic. Ne-a spus doar când are de gând să se întoarcă. de data aceasta Alfred fu cel care vorbi.

- A! adăugă Mary, ca și cum abia ce-și amintise ceva. Dorea să te asigurăm că totul este în regulă și că va fi acasă la timp pentru a-l întâmpina pe viitorul ginere.

Inima Elanorei părea să dorească să sară din piept, iar stomacul să facă tumbe. Stătuse tot drumul cu sufletul la gură, întrebându-se cum avea să fie revederea cu tatăl ei. Era sigură că el încă nu era de acord cu decizia ei, dar îi era extrem de recunoscătoare pentru faptul că alesese în cele din urmă să se gândească la fericirea ei și nu la statutul social. El îl adora pe marchiz tocmai pentru că intr-o zi avea să devină duce.

Fugi cu mine, nu de mineWhere stories live. Discover now