Fugi cu mine, nu de mine

20. Nu-i spunem?

Eleanor intră în noua ei locuință cu capul sus și privirea înainte, de parcă ar fi pornit la război. Îmbrăcată într-o rochie simplă și cu un coc strâns la spate de mai că avea să-i jumulească tot părul din cap, Eleanor arăta mai mult ca o guvernantă sobră decât ca o proaspătă marchiză.

Zâmbetul acela prostuț pe care-l puteai observa la oricare tânără soție, Eleanorei îi fu imposibil să-l afișeze în fața personalului ce o așteptase la intrare. Nici acum și nici altă dată, nu avea să se prefacă a fi fericită. Deși se simțea rău față de acei oameni ce veniseră să-și întâmpine noua stăpână, Eleanor refuză să-i dea orice fel de satisfacție noului ei soț.

Marchizul și-o dorise drept soție și o obținuse cu forța...dar aceasta avea să fie prima și ultima lui victorie. Eleanor își jurase că nu va trăi acel coșmar singură. Nu-i mai rămăsese nimic de pierdut. Bărbatul acela îi furase fericirea, îi furase viitorul și îi distrusese orice speranță către o viață bună. Iar ea nu avea de gând să se prăbușească singură. Dacă ea va atinge fundul prăpastiei, ei bine, avea de gând să se asigure că el va cădea primul.

- My lady, permiteți-mi să vă îndrum către camera dumneavoastră. zise o tânără slujitoare, atrăgând astfel atenția Eleanorei.

Ea o privi scurt, apoi încuviință și o urmă pe femeie în sus pe scările largi ce duceau către etaj. Holurile reședinței erau pline de portrete ale strămoșilor, făcând clar pentru orice vizitator faptul că titlul familiei era unul prestigios și cu o istorie bogată.

Cu toate acestea, Eleanorei nu-i făcu nicio plăcere să constate că întreg holul care ducea către camera ei, era plin de astfel de chipuri ce păreau să te urmărească la fiecare pas. Poate că o altă mireasă s-ar fi bucurat și s-ar fi mândrit cu familia în care intrase. Dar Eleanor era atât de nervoasă, încât furia ei se îndreptă asupra fiecărei persoane din fiecare tablou. Nu-i cunoștea pe niciunul, dar simplul fapt că erau strămoșii unui monstru, era de ajuns pentru ea ca să-i urască și pe cei ce trăiseră cu sute de ani în urmă.

- Aici este, my lady.

Tânăra făcu câțiva pași înainte și deschise larg ușa de la cameră.

- Exact lângă camera dumneavoastră este camera soțului dumneavoastră, my lady. adăugă femeia când intrară în cameră.

Eleanorei nu-i pică bine să audă această informație, dar era bine de știut. Înaintând prin încăpere, Eleanor nu putu să nu observe că servitoarea îi tot arunca priviri pe furiș. Deși era destul de inconfortabil, Eleanor nu se osteni să întrebe care e problema. Știa că o făcea pe biata fată să se simtă stingherită. De când ajunsese la reședința marchizului, Eleanor abia dacă scosese câteva cuvinte. Probabil servitorii o credeau deja o acritură cu nasul pe sus și greu de mulțumit.

- Ce e cu astea? întrebă ea în cele din urmă, când ajunse în dreptul patului.

Servitoarea se grăbi numaidecât să vină și să vadă despre ce e vorba, iar când se lămuri, zise cu zâmbetul pe buze:

- A, astea, my lady. Noi le-am pus. La comanda soțului dumneavoastră. adăugă ea. Sunt petale de trandafiri. Nu vreau să stric surpriza, dar cred că ar fi bine să știți înainte să vă așezați în pat. Marchizul v-a pus chiar el acolo pe pernă un tradafir extrem de frumos. Este un soi rar, adus din...

Dar femeia nu apucă să-și termine propoziția, deoarece gestul stăpânei ei  o îngrozi. Eleanor se duse direct la pat, dădu pătura la o parte și fără să stea pe gânduri azvârli trandafirul pe jos. Clocotind de nervi, scutură plapuma de petale, apoi prinse perna în mână și o băgă la subraț.