Fugi cu mine, nu de mine

11. Matahală cu fața mutilată

- Cred că m-ai înțeles greșit. zise marchizul, nevoit fiind să-și ridice privirea către bărbatul din fața lui, din cauza diferenței de înălțime. Elleanor explică-i tu, te rog, acestui domn. i se adresă el, ei, făcând în același timp un pas mai în lateral pentru a o vedea, dar Devon se mișcă în așa fel încât trupul lui să rămână ca un zid între ea și marchiz.

- Ce ar fi de explicat? întrebă el, iar Elleanor realiză că avea maxilarul încleștat.

- E soția mea, domnule. Iar tu n-ar trebui să te bagi în treburile noastre.

Dustin zâmbi. Un zâmbet ce nu-i cuprindea și ochii. Un zâmbet pe care Elias îl cunoștea prea bine. Îl mai văzuse de multe ori la Dustin. Atunci când se afla în ring.

- Din câte îmi amintesc, nu a existat nicio nuntă. zise el nonșalant, aruncându-i momeala celuilalt bărbat.

Elleanor îl privi atentă, observându-i fiecare mișcare. Deși ar fi trebuit să-și facă griji pentru cel care avea să-i devină soț, ea tânjea să afle mai multe despre acest bărbat care încă de la prima întâlnire o făcuse să se simtă în siguranță. Doar că acum își dădea ea seama că Devon Ashbourne era mai mult decât voia să arate. În momentul acesta, când de regulă orice bărbat din înalta societate i-ar fi dat dreptate marchizului pentru simplul fapt că este un viitor duce, Devon nici nu se clinti înclipa în care marchizul pomeni de rangul lui. Ba dimpotrivă. În timp ce marchizul arăta ca un papagal agitat, lordul Ashbourne îi amintea Elleanorei de un prădător periculos. Doar că acest prădător nu ezitase niciodată atunci când ea avusese nevoie să-i sară în ajutor.

- Suntem logodiți! aproape că strigă marchizul.

- Logodnele se rup ușor. îi răspunse Devon calm, pe un ton aproape senin ceea ce îl făcu pe marchiz să se înroșească la față.

- Nu și a noastră! strigă el din nou, în timp ce ochii aproape că păreau să-i sară din orbite.

Doar că Dustin nu se lăsă impresionat. Cu un zâmbet viclean pe buze, și cu o privire încăpățânată și hotărâtă, privire ce putea da de înțeles nenumărate lucruri, el spuse:

- În special a voastră.

Ultimul lucru pe care îl auzi Elleanor, fu marchizul înghițind în sec. 1-0 pentru Devon. Discuția se terminase. Toți înțeleseseră mesajul.

Deși marchizul părea că se sufocă, Elleanor nu îndrăzni să facă nici măcar un pas spre el. Era prea ocupată să încerce să-și mascheze zâmbetul ce se lupta să i se întipărească pe chip. Inima ei făcea tumbe numai când se gândea la faptul că Devon tocmai îi dăduse de înțeles logodnicului ei că o putea fura oricând de sub nasul lui.

- Elleanor, plecăm. vocea viitorului ei soț o trezi la realitate, iar bucuria pe care o simțise, se duse pe apa sâmbetei.

Orice ar fi spus Ashbourne, ea încă era logodnica celuilalt bărbat. Și nu trebuia să uite asta. Nici nu observase că marchizul își revenise, fața sa fiind din nou la culoarea normală. Singurul lucru ce trăda schimbul de replici ce tocmai avusese loc, era furia ce se citea în ochii lui. De data aceasta Elleanor fu cea care înghiți în sec. Cât era de ciudat. Putea să aibă încredere într-un străin, dar nu se putea convinge să aibă încredere în propriul logodnic. Ceva înăuntrul ei îi spunea să aibă grijă.

- Acum! se răsti el, iar ea tresări luată prin surprindere.

Trebuia să meargă cu el, nu avea de ales. Regulile înaltei societăți dictau faptul că ea trebuia să-l asculte. Era pur și simplu scandalos dacă alegea să rămână singură cu doi bărbați străini și să-și lase logodnicul să plece singur.