Fugi cu mine, nu de mine

5. Nu-ți fac niciun rău

- Soțul tău știe că ai plecat de acasă? întrebă Eleanor în momentul în care trăsura se opri din mers.

     Rosemary îi aruncă o privire rapidă, apoi își îndreptă atenția spre vizitiul ce deschisese ușa. Înainte să-i ofere mâna pentru a o ajuta să coboare, își trase gluga de la pelerină peste cap și zise:

- Draga mea, el nici nu știe că eram acasă. răspunse ea, privind-o pe Ellie peste umăr. Nu ne intersectăm prea mult. El cu ale lui, eu cu ale mele.

- Cum este asta posibil? întrebă Ellie, neputând să înțeleagă cum doi oameni care locuiau în aceeași casă nu știau unul de celălalt.

- O să vezi după nuntă, scumpo. Al tău e tânăr și probabil o să mergă un an sau doi. Dar eu am scăpat mai repede de atențiile moșului.

     Ellie știuse întotdeauna că Rosie nu-și iubea soțul. Ce-i drept, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și faptul că ea nu avusese niciun cuvânt de spus în privința propriei căsătorii, făcea ca acest lucru să nu fie greu de imaginat. Dar pentru că Rosemary nu-și arătase niciodată nemulțumirea în fața familiei, lăsase impresia că nu o deranja acel aranjament. Spre deosebire de Ellie care încercase tot felul de lucruri pentru a scăpa de logodnicul ei, Rosie nu acționase absolut deloc. Și pe bună dreptate...de ce s-ar fi chinuit? Până la urmă nici Ellie nu rezolvase nimic.

     Oftând, își trase și ea gluga pe cap și se dădu jos din trăsură. Rosie o așteptase răbdătoare să coboare, apoi, cu pași grăbiți, se îndreptară spre ușa locuinței uriașe. Părea o reședință normală, dar ceea ce o îngrijora pe Ellie cel mai mult, era locul în care se afla. Nu știa sigur unde erau, dar cert era că nu se mai aflau în Mayfair.

     Rosemary bătu la ușă, iar aceasta se deschise imediat. Femeia înaintă fără să ezite, semn că mai fusese aici. Ellie se gândi că era bine că măcar una dintre ele știa ce face. Chiar dacă sora ei era puțin cam amețită. Își mai revenise pe drum, dar nu în totalitate.

     Holul de primire era total neobișnuit față de cele cu care fusese obișnuită Eleanor. În loc să fie întâmpinate de o lumină strălucitoare și de un majordom bătrân, o lumină slabă ce îmbrăca mobila și tablourile în umbre jucăușe, o împiedica să vadă la distanță mai mare de doi pași. Aproape că țipă în momentul în care își dădu seama că nu erau singure, ci mai era un bărbat alături de ele. Nici ea nu știa la ce se așteptase. Doar nu se deschisese ușa singură.

     Bărbatul nu le salută și nu le rugă să le ajute cu pelerinele, în schimb le oferi ceva. Rosmery întinse mâna și luă acel ceva, apoi bărbatul își îndreptă atenția asupra Eleanorei. Cum ea nu făcu nimic, Rosie îi dădu un cot iar Ellie se întinse să ia lucrul din mâna bărbatului misterios.

     Eleanor se uită nedumerită la micuțul recipient ce ajunsese acum în mâna ei. Părea ca o mică sticluță, nu mai mare de un deget, plină cu ceva. Îi aruncă o privire lui Rosie și o văzu cum duse sticluța la gură și dădu tot lichidul pe gât. Alcool. Se gândi Ellie. Nedorind să repete întâmplarea din noaptea logodnei și mai ales într-un asemenea loc, întinse sticluța înapoi.

- Nu, mulțumesc.

     Bărbatul nu o luă, în schimb i se adresă cu o voce groasă și puternică.

- O să te ajute să te relaxezi.

     Cum ea ezită din nou, interveni și Rosemary.

- Bea-o, Ellie.

     După o pauză scurtă în care se gândi bine, întinse sticluța înapoi.

- Am zis nu, mulțumesc. răspumse ea tăios, deja enervată de situație.