Fugi cu mine, nu de mine

9. Ashbourne o să știe.

În seara aceea, Elleanor se duse direct în camera ei. Toți cei din casă știau deja că nu li se va alătura la cină, deoarece îi mințise că nu se simte bine chiar înainte să plece spre casa...lui. Iar acum nu se putea să fie mai adevărat. Cum intră pe ușă, se grăbi să aprindă lampa pentru a scăpa de întunericul nopții, apoi se trânti pe fotoliul din fața șemineului în care momentan nu ardea nimic.

Doamne, Dumnezeule! se gândi ea. Își pierduse mințile! Cum era posibil să fie atât de lipsită de orice fărâmă de inteligență? Agitată, se ridică de pe fotoliu și se grăbi să-și desfacă șireturile corsetului. Avea nevoie să-și ocupe mintea cu ceva. Se simțea rușinată, umilită și murdară. Deși nu trupul era cel care dorea să fie curățat, își chemă camerista pentru a o anunța că avea de gând să facă o baie. Văzând că între stăpâna ei și corset se dădea o adevărată bătălie, bătălie din care corsetul se părea că avea să devină învingător, femeia se oferi să rezolve problema înainte de a pleca să aducă servitorii cu cada și gălețile de apă.

Rămasă singură în cameră, îmbrăcată doar într-o cămășuță subțire, Elleanor se îndreptă spre oglinda mare ce trona pe peretele din dreptul măsuței de toaletă. Prinse materialul în mâini apoi îl strânse la spate în așa fel încât materialul fin să se muleze pe forma trupului ei. Privirea îi cutreieră întreaga reflexie din oglindă, în timp ce mintea i se umplea cu tot felul de cuvinte precum grasă, urâtă, fată bătrână. Își închise ochii pentru o clipă, apoi dădu drumul cămășuței, lăsând-o să revină la forma inițială.

Niciodată nu pusese preț pe astfel de lucruri. Dar acum totul părea să se schimbe. Sau poate nu se schimba nimic. Poate doar rămăsese ea în urmă. Refuzase să vadă adevărul. Oamenii nu erau întotdeauna ceea ce păreau să fie. Iar ea nu mai era o fetiță prostuță. Trebuia să înceteze cu toate acele copilării. Și mai presus de orice, trebuia să fie mai precaută. Lumea nu era locul ei de joacă. Lucruri îngrozitoare se pot întâmpla oricând. Iar ea ar fi trebuit să-și învețe lecția în urmă cu o lună.

Dar nu. Nu o făcuse. Avusese nevoie de încă o lovitură în această seară ca să deschidă ochii cu adevărat. Ochii ei priveau lumea dintr-o perspectivă jucăușă și totodată romantică. Faptul că acel bărbat îi fusese alături într-o situație atât de înfiorătoare, o determinase să viseze cu ochii deschiși și să-și pună toată încrederea în el, în destin și în genul acela de minuni ce se întâmplă doar în poveștile pe care adora atât de mult să le citească. Se agățase de el ca de un adăpost în mijlocul unei furtuni. Ca o fetiță fără minte, îi spusese toate acele lucruri unui străin doar pentru că inima ei trădătoare păruse să vrea să iasă din piept ori de câte ori îi auzea numele rostit de către cineva.

Dar acum totul se încheiase. se privi încă o dată în oglindă, de data aceasta mult mai hotărâtă și își spuse: Eleanor Valerie Barlow, de mâine vei fi o adevărată fiică de conte. Fără inimă, fără visuri, fără dragoste... o soție potrivită pentru un marchiz.

După baie Elleanor se duse direct în pat și se cuibării în așternuturile fine, în timp ce lumina slabă a lumânărilor îi ținea de urât. Și-ar fi dorit să adoarmă, dar lucrul acesta părea imposibil cu toate acele gânduri ce-i zburau prin minte. Abia la dimineață, când lumina deja începea să pătrundă prin ferestrele înalte, oboseala puse capăt chinului.

***

Cu toate acestea, în ziua aceea, la ora nouă și un sfert dimineața, Eleanor cobora din trăsura familiei în fața reședinței de la oraș a ducelui și a ducesei de Louvain. Îmbrăcată într-o rochie răpitor de frumoasă, chiar una dintre cele mai frumoase pe care le avea, Ellie prinse brațul tatălui ei și înaintă spre grădina reședinței, locul în care cei mai de seamă aristocrați se întâlneau în acea dimineață pentru a lua micul dejun în aer liber.