Fugi cu mine, nu de mine

18. Îl iubești?

Eleanor avu timp doar câteva secunde între momentul în care marchizul se ridică de pe canapea, îmbrățișând-o pe la spate și șoptindu-i "Știi ce trebuie să faci" și momentul în care Devon trase draperia și dădu cu ochii de ei.

Urma să aibă loc un dezastru. își zise Eleanor în gând. Privirea ei temătoare se fixă pe chipul iubitului ei, iar ce văzu acolo îi frânse inima. Șoc, durere, furie, toate aceste sentimente păreau să-l copleșească. Nu-l văzuse niciodată luat prin surprindere. De când îl cunoscuse, el se purtase ca și cum nimic din această lume nu-l mai putea uimi. Nici măcar faptul că ea înjunghiase un bărbat, nu păruse să-l intimideze. Iar acest fapt i se păruse Elanorei extrem de dureros. Se întrebase prin ce trecuse acel om puternic, de ajunsese atât de imun la nenorocirile din jurul lui.

Dar pe atunci Eleanor nu-și imaginase faptul că e și mai dureros să-l vezi prins cu garda jos. Ba chiar îi fusese imposibil de imaginat faptul că tocmai ea va fi cea care-l va lovi atunci când va fi mai vulnerabil.

Cum era de așteptat de la el, Devon nu avu nevoie de prea mult timp pentru a gândi din nou limpede. Imaginea era dureroasă, femeia pe care o iubea proba o rochie de mireasă în timp ce un bărbat străin o ținea strâns în brațe. Acest lucru îl lovise la fel de dureros ca un pumn în față, dar mintea lui lucra repede așa că nu-i trebuiră mai mult de câteva momente ca să-și revină și să ajungă la o concluzie. Iar acea concluzie o speria pe Eleanor, deoarece se citea clar în privirea lui ca de gheață și în maxilarul încleștat.

Fără niciun cuvânt, Devon se mișcă de pe loc cu o viteză incredibilă, specifică luptătorilor profesioniști. Oprindu-se în fața Eleanorei, bărbatul își înfipse mâna în gâtul marchizului, obligându-l pe acesta să scoată tot felul de sunete sugrumate și să se zbată ca un pește pe uscat. Eleanor se mișcă puțin într-o parte, îngrozită, și-l prinse imediat de mână pe Devon.

- Nu, stai! strigă ea, panicată. Ai să-l omori!

- Exact ce merită. rosti el printre dinții încleștați, în timp ce privirea lui continua să-l sfredelească pe marchiz.

- Oprește-te! strigă din nou Eleanor. Am zis să te oprești! urlă ea, când el nu o ascultă.

Avea dreptate, merita. Un asemenea vierme nu trebuia tratat cu milă. Dar în același timp, dorința ei de a scăpa de marchiz nu valora la fel de mult ca viața bărbatului pe care-l iubea. Devon nu era un criminal. Nu ar fi făcut rău nimănui, fără să merite. Și deși marchizul o merita cu vârf și îndesat, să ucizi un nobil era de neiertat. Plăteai cu viața. Iar ea tocmai pentru asta se lupta în acel moment. Își călca pe inimă tocmai pentru a-l proteja de o nenorocire. Da, îl iubea. Ar fi fugit cu el oricând și oriunde. Dar marchizul și tatăl ei aveau conexiuni. L-ar fi transformat imediat într-un fugar și i-ar fi năruit întreg viitorul. Trecutul fusese dur și nemilos cu el. Merita ea, oare, ca Devon să-și distrugă și viitorul pentru fericirea ei?

Ea trăise într-o casă cu servitori, căldură și tot ce-ți mai puteai dori. El, pe de altă parte, avusese de înfruntat cruzimi îngrozitoare iar ca dovadă îi stăteau cicatriciile de pe trup și față. Fericirea ei nu putea sta în fața viitorului lui. Nu. El merita să se bucure de banii pe care și-i strânsese prin muncă grea. El merita să aibă o viață liniștită, cu o soție care să nu atragă numai probleme. Să fie împreună cu o femeie care să-i ofere copii frumoși și încăpățânați, la fel ca el. Iar ea...ea era nevoită să-și petreacă viața alături de acel animal fără suflet. Acela era blestemul ei, pentru că era o femeie "nobilă".

- Devon Ashbourne! strigă ea din nou. Oprește-te imediat!

Simțind furia din tonul ei, Devon se supuse comenzii. Dar înainte, se asigură că marchizul ajunge lat la pământ. Lăsându-l pe jos pe nenorocit, să se zbată în încercarea de a trage lacom aerul în piept, Devon se îndreptă spre Eleanor.