Fugi cu mine, nu de mine

12. Pariul

Întunericul nopții pusese stăpânire peste întregul oraş, îndemnând locuitorii Londrei către un somn adânc şi liniştitor. Dar, cu toate acestea, evenimentele serii păreau să țină spuma societății departe de confortul dormitoarelor luxuriante. Ceasul bătu ora unsprezece treizeci în momentul în care Dustin ieși din baie și intră în dormitorul său din apartamentul privat de la club. Purtând doar o pereche de pantaloni, apucă în mâini prosopul curat și îl mai trecu o dată prin părul negru ca pana corbului. Camera, slab luminată de o lampă așezată solitar pe un birou din lemn masiv, avea o fereastră ce dădea direct în stradă, astfel că în momentul în care aruncă o scurtă privire, bărbatul reuși să vadă îmbulzeala ce se crease la intrarea în club.

Zgomotul produs de copitele cailor la contactul cu pavelele din piatră, precum și cel produs de roțile trăsurilor, răsuna înfundat în liniștea încăperii sale. Așa cum stătea el în acel moment, privind pe fereastră din camera sa întunecată, părea să aparțină unei alte lumi. Un spectator, sau mai bine spus un maestru păpușar, ce dirija din spatele cortinei întregul spectacol.

Toți acei oameni se îngrămădeau să-i umple lui buzenarele, pariind și pierzând sume greu de imaginat. Two Steps From Hell era mândria lui. Un club exclusivist în care nu oricine avea permisiunea de a intra. De multe ori nici nobililor nu le era permis. Or fi avut ei titlu, dar banii stăteau în buzunarele celor care știuseră să investească și care nu se dăduseră înapoi de la a experimenta modalități noi de a face bani. Spre dezavantajul lor, nobilii se încăpățânau să-și păstreze vechile obiceiuri, fiind astfel depășiți de modalitățile mult mai practice apărute în ultimii ani.

Dustin se întoarse de la fereastră, aruncă prosopul pe pat, apoi se îndreptă spre biroul său. Ceruse să i se aducă bandaje noi și ceva cu care să-și curețe rana. Încă îl mai durea atunci când făcea mișcări bruște, dar nu era ceva de nesuportat. Trecuse el prin lucruri mult mai grele. Trupul său era însemnat cu diferite cicatrici ale trecutului, cicatrici ce-l marcaseră atât fizic cât și psihic. Rana aceasta de cuțit pe care o încasase recent, cât stătuse după gratii, era o nimica toată în comparație cu bătăile pe care le mâncase pe vremea când era copil.

Schilod și mic, din cauza lipsei de hrană, se luptase pe străzi cu alții ca el spre plăcerea privitorilor care mai apoi arucau niște mărunțiș. Doar cel care se putea ridica la final, aduna banii. De multe ori nimerise să se lupte cu alți băieți care, spre deosebire de el, nu duceau dorul unui colț de pâine. Astfel că încasase bătăi crunte. Nu de puține ori rămăsese inconștient pe cimentul rece, fiind ocolit de trecători ca de ciumă și lăsat în durerea lui acolo.

În alte dăți, mai puțin norocoase, rămânea conștient dupa luptele pierdute, dar nu se putea ridica din cauza durerilor. Așa că zăcea pe jos, privindu-i pe ce-i ce se grăbeau să se îndepărteze de el. Își aducea foarte clar aminte ultima dată când plânsese. Se întâmplase tot în copilărie. Stomacul îl rodea atât de tare încât nici nu mai stătuse pe gânduri în momentul în care prinsese o nouă luptă. Chiar dacă cel cu care trebuia să se bată era de două ori mai mare decât el. Foamea îl înnebunise.

Doar că singurul lucru pe care îl mâncase atunci fusese doar bătaia. O bătaie atât de cruntă încât îi luase o oră până să se târască undeva la adăpost. Stătea întins pe o parte, pe cimentul rece, privind picioarele trecătorilor. Îl dureau coastele și îi era foame. Avea un ochi deja umflat de la o alta bataie iar acum îi curgea sânge de la buză. Îi venea să plângă, dar reușise să se abțină cu tărie. Nu avea de gând să lase pe nimeni să-l vadă plângând.

 Asta până în momentul în care stropi reci de ploaie începuseră să cadă din cer. La început căzuseră ușor, picătură cu picătură atingându-i pielea. Apoi un ropot de ploaie se dezlănțuiese, făcând picioarele încălțate în pantofi frumoși și scumpi să treacă de la mers la fugă. Stând în aceeași poziție pe asfaltul rece, într-o zi ploioasă și întunecată de toamnă, își permisese să dea drumul lacrimilor. Ploua, cine să-și fi dat seama că acelea erau lacrimi care curgeau pe chipul lui? Poate doar după fața chinuită să-și fi dat seama cineva. Dar cum nimeni nu se oprea niciodată și în dreptul lui... Dustin oftă și lăsă deoparte pansamentul folosit. Ura momentele ca acesta. Momentele în care amintirile îl copleșau. Dar nu putea fugi de ele. Trecutul lui părea să-l urmărească oriunde și să-l chinuiască ori de câte ori se afla singur. Iar el mai mereu era singur...