Cântecul fierului

VI. Sălbatică decepție

        TE AȘTEPT ÎN PĂDUREA COASTELOR.

     Acesta era mesajul lui Dante Malvard. Mai găsise un cuvânt rătăcit, care se potrivea grozav.

     TE PRIVESC/AȘTEPT ÎN PĂDUREA COASTELOR.

    Yanna nu dormi deloc în acea noapte, refăcând jocul de șah până amețise.

    Era o capcană perfectă, dar impractică. Numai cineva cu o gândire extrem de asemănătoare cu a lui ar fi ales, dintre zecile de posibilități, cele care ar fi alcătuit indiciul. Iar Yanna încă nu era sigură că găsise totul. Dacă ratase ceva? Și dacă nu o făcuse, ce încerca ucigașul să obțină, dându-și de gol ascunzișul?

     Ori poate că scopul era să o atragă spre moarte, cu o pistă falsă. Nimeni nu ieșise din pădure în viață. Auzise povești despre ființele pădurii, despre coșmarul supranumit Coasa, despre popoare fără chip. Cum să supraviețuiască Dante acolo, când ființele create de Păpușar nu o făcuseră?

     O investigație de acest nivel era un dialog între căutător și cel căutat. Dacă unul dezvăluia ceva, celălalt mai punea o întrebare. Și încă una. Iar fiecare indiciu aducea, de fapt, mai multă neclaritate.

     Acum, însă, acrobata știa un lucru: Dante Malvard o aștepta. Îi plăcea ideea, pentru că îi plăcea să vâneze. Să vorbească nu îi plăcea, nici dialogurile. Mișcările lui erau intenționate, controlate.

     Știuse exact ce îi oferea. Nu voia să fie genul de criminal care să rămână doar un concept. Criminalii complet anonimi nu sunt ținuți minte, prezenți în istorie ca însumarea efectelor acțiunilor lor. Fenomene ale naturii. Așa ucideau cei ce voiau doar să termine cu asta, să scape, să rămână în pace știind că victima e moartă. Cei care ucid pentru a oferi un sfârșit, nu pentru a începe o schimbare.

     Malvard o provocase. Aștepta un răspuns.

      Yanna mușcă momeala.

***

     Drumul cu trăsura durase o zi și jumătate.

     Pădurea Coastelor era întinsă dincolo de Meridiana Văduvei. Pe cel mai estic punct al Meridianei se afla satul ce dădea spre pădure, Artemisia Rotàr.

     Fiind atât de aproape de marginea Semipământului, Artemisia era numai puțin aiurea. Câteodată, ziua și noaptea se inversau, ori pământul se crăpa, ori apa devenea opacă și toți peștii mureau sufocați. Atunci când Semipământul răcnea de frig sau de foame și trupul i se înfiora, se creau cutremurele. Dar aici, erau aproape zilnic cutremure.

     În Artemisia erau case fărâmate și muște în aer. Și multe ceasuri— în pereți, în vârful clădirilor. Aruncate în noroi. Adesea, aveai nevoie să știi dacă noaptea pe care o vezi e sinceră sau doar o festă jucată de propriii ochi. Pe lângă armonia Steviei și Oasis cel exploziv și colorat, orașul Meridianei era boală.

     Natura din jur se întindea să îi acopere cicatricile. Erau peste tot flori și cuiburi de păsări, în care copiii își înfundau mâinile și furau ouă. Mușcau din ele crude și le curgea gălbenușul pe bărbie. Porumbeii arătau exact ca aceia care aduseseră înapoi inimile exploratorilor. Erau grași și ciuguleau la trupurile răniților și adormiților deopotrivă.

     Yanna abia își dădu seama când se făcu trecerea în pădure.

      Pădurea era atât de calmă. Nu părea un ascunziș de criminal, ci grădina unei regine. Razele de soare o stropeau cu lacrimi calde, trunchiurile copacilor erau sănătoase. Dacă puneai mâna, le simțeai pulsând într-un fel de bătaie de inimă. Dacă stăteai să asculți atent, îți dădeai seama că privighetorile de aici nu știau să cânte, ci doar să zbiere.