Cântecul fierului

XXI. Sfântă neîmblânzită

      Yanna căzu.

     Căzu prin ocean, și apa o strivi, și algele îi făcură plămânii în noduri. Pielea i se topi de pe oase, sfrijită și alunecoasă. Pe chip i se lipiră nisipul și razele de soare. Orbi. Miros sărat. Amețeală. Întuneric. Gâtlej plin de sare. Gură rece și neclintită. Țipăt.

     Trezire.

     Peste tot, aur— flăcări o lingeau și se întindeau pe trupul ei ca mierea. De unde venea atâta lumină?

     Se afla sub pământ, însă sala era caldă, luminoasă, primitoare. Confuză și amorțită, Yanna făcu câțiva pași și se lovi cu șoldul de colțul ascuțit a ceea ce părea să fie un raft. Își pierdu echilibrul și dădu să se prindă de marginea de lemn. În schimb, atinse altceva. Ceva moale. Cu textură familiară.

     Icni. Degetele îi înghețară.

     Sprijinit de raft era un chip uman, cojit perfect, încât ar fi putut fi o mască. Privea spre ea cu ochi goi, lucioși. Arăta... real. Pielea, netedă și curată. Buzele, zâmbind fix, înlemnit. Fața detașată se proptea de o tijă metalică.

      — Nu pot să cred... auzi Yanna o voce în spatele ei. Auri coborâse, urmată de Dante. Și ei se udaseră leoarcă.

     Sala era largă, plină de chipuri. Și nu numai; spinări decojite, piepturi desprinse, expuse în rânduri de rafturi. Arăta ca o bibliotecă, unde nu citeai scrisuri pe pagini, ci moartea de pe fiecare față păstrată cu grijă. Dulapurile se prăfuiseră. Lemnul îngălbenise. Rugina era groasă. Trecuseră ani.

     Clepsidre fuseseră agățate în tapet. Atât de multe, că acopereau pereții într-o pictură uniformă, unduitoare. Fiecare era înfiptă într-un cui–pioneză. Yanna se apropie de una dintre ele. Mai avea puțin nisip de strecurat. Din mormanul adunat, de ițea ceva. Acrobata miji ochii și își dădu seama că înăuntrul clepsidrei fuseseră presărate câteva unghii. În altele, erau dinți. Sau ochi uscați, stafidiți.

     Când și Auri si Dante pășiră în mijlocul expoziției, răsună un ticăit. Precis în acea secundă, fiecare clepsidră rămase fără nisip. Totul cursese și băltise în fundul strâmtorii de sticlă.

     — Ce ciudat, spuse Auri. E un vechi muzeu al călătorilor; aici își lăsau unii trupurile și chipurile din vieți anterioare, sfârșite. Se numește Muzeu al Chipurilor. Dar călătorii nu mai există, cu câteva excepții. Toate locurile astea au ars.

   Yanna traversă sala, urmată îndeaproape de Dante și Auri. Aceștia erau neobișnuit de tăcuți, detașați. Femeia oricum nu i-ar fi auzit.

     Ea se mirase tot drumul că Păpușarul nu trimisese pe nimeni în urma ei, chiar dacă văzuse unde și cu cine era. Dar acum mintea ei tăcuse, tranchilizată. Când ajunsese în anticameră, vocea Păpușarului se calmase. În sfârșit, simțea pace.

     Anticamera ducea spre holuri bifurcate. Dante strângea pumnii și încleșta dinții. Auri se holba doar în pământ. Yanna era fascinată.

     Vrejuri de trandafiri agățători căptușeau pereții. Nu existau ferestre, dar era lumină, tainică și exuberantă. Tavanul și podeaua erau placate cu sticlă pictată în modele subtile, argintii și stacojii. Conturau vârtejuri dansante. Oceane și regi. Castele și cutremure. Aroma parfumată a aerului era înnebunitoare.

     Yanna mirosi un trandafir. De aproape, petalele tresăltau ca și cum floarea avea puls. O rupse. Din tulpină curse sânge.

     Cu cât avansau, din depărtare răsuna muzică. Orgă bisericească și vioară.