Cântecul fierului

XXIV. Noi nu ne încredem în mărturisirile ceasului

     Tic. Tac.

     Grăbește-te.

     Tic. Tac.

     Lasă totul în urmă.

     Tic. (Fugi!) Tac. (Repede! Vor fi pe urma ta.) Tic. (O cărare pavată în cadavre...) Tac. Tic. Tic. Tic. Tic—

      Yves se furișă înapoi în dormitorul lui, unde aproape o duzină de alți bărbați și femei se odihneau. Își adună lucrurile silențios, într-o desagă adâncă și durabilă. Deținea doar câteva schimburi de haine— gărzile aveau un stil de viață simplu și brutal. Fără să-și ofere timp să proceseze, ascunse desaga sub scutul său lat. Așa, porni spre bucătării, spunând fiecărui gardian întâlnit că pornise într-o patrulă cerută de Împărăteasa Iepure. Bucătarii nu își începuseră tura. Apucă tot ce găsi, îndesând în pungă pâine, fructe, legume, brânză și carne înfășurată în cârpe subțiri. Din fântânile din spatele Palatului, umplu câteva sticle cu apă rece.

     Pe lângă cele cu care era deja echipat, fură din depozit arme de toate felurile, unele potrivite pentru luptă de aproape, ca pumnalele, și altele menite pentru distanță, adică o arbaletă metalică. Le prinse în curele ascunse între platoșele armurii.

     Iar acum, stătea ascuns în depozitul fierăriei, ghemuit în spatele unui butoi masiv, adunându-și curajul de a pleca. Era aproape dimineață.

    Cu câteva ore în urmă, viața lui Yves se schimbase radical. Ajunsese în pragul a, probabil, cea mai mare greșeală făcută vreodată. Și, după ce se îndepărtase de Împărăteasă, realizase ceva.

     Dacă pământul adevărat nu exista, atunci Semieterna nu era vie. Toate sacrificiile în numele acesteia fuseseră în van. Mama lui, care fusese oferită ca sursă de energie pentru marea bestie, murise degeaba. Împărăteasa ar fi putut opri sacrificiile, dar a decis să se agațe de minciună. Crezuse că procesase moartea lor, dar vechea rană se deschidea din nou, otrăvită.

     Exista o singură cauză pentru tot.

     Luther. El era adevărul. El era războiul. Avea nevoie să îl găsească, dar nu avea direcție, îi știa doar aspectul. Trebuia întâi să se ocupe de intermediar. Păpușarul, singurul lui aliat cunoscut, unul care nu se ascundea. Păpușarul voia ca întreaga lume să-l vadă. Avea să i-l ofere pe Luther și să plătească. Căci, în sfârșit, fusese văzut de persoana greșită.

     Strângând din dinți, soldatul se ridică. Simțea pe brațe armura și lamele grele, reci. Îl chemau, îl rugau să descopere de ce e capabil când nu mai permite regulilor să-l țină în urmă.

     Părăsi depozitul și viața pe care o cunoștea. Era probabil ultima oară când vedea Palatul Ciobit. Ultima oară, înainte ca acesta să fie distrus alături de restul lumii. Viața lui Yves trebuie să fi fost foarte goală, dacă ultimul lucru pe care-l voia era răzbunarea.

     Se strecură, aproape tremurând, dincolo de intrândul aurit.

     Acel pas dincolo de poartă fu mai greu decât orice făcuse el vreodată până atunci. Mai mare decât zeci de regate întregi. Mai înfricoșător decât orice, căci marca începutul unui necunoscut ce se deschidea ca o groapă sub picioarele lui. Începutul unui necunoscut ce voia să-l înghită. De când devenise gardian, crezuse că nu avea să se mai afle niciodată într-o asemenea situație. Sperase că îl aștepta o viață a stabilității, a rutinei. Dar poate că nu asta îi era menit. Și poate că nu asta voia, până la urmă.

     Când părăsi Curtea Ciobită ca un om liber, pentru prima oară în ani întregi, păru că lumea întreagă eliberă o respirație pe care o ținea de mult. Scăpase din lanțuri. Atunci de ce avea o previziune neagră? De ce auzea răsunet de metal...?