Cântecul fierului

Interludiu

      La miezul nopții, Împărăteasa Iepure se trezi din somn. Simțea din nou acel gol în stomac pe care numai prezența lui i-o putea oferi. Dar era mai mult. Se întâmpla mai mult de atât, ceva era în neregulă.

     Transpirată și epuizată, ea alunecă pe coridoarele Palatului. Nu observă nimic altceva, nici măcar gardianul pe lângă care trecu, postat lângă scările spre temnițe. Nu își dădu seama că acesta își lăsase în urmă armura și că o urmărea fidel ca o umbră. Ea o luă de-a lungul rândului lung de celule goale, până când ajunse în încăperea unde trupurile celor executați erau depozitate. Roti clepsidra pitită în perete, așa cum Luther o învățase de numeroase ori să facă. Coborî, și coborî și gardianul, care rămase la capătul scărilor, sub intrândul întunecat al sălii.

     Și văzu. Yves Björn văzu totul.

     Boheme păși, ușoară ca o pală de vânt, în fața vitraliului în rozetă. În fața cerului, a cerului ei. Nu mai era nimeni aici, deși putea să jure că simțise prezența vechiului ei prieten chiar aici. Plecase de curând. Când ea privea prin fereastră, închidea mereu perdeaua. Acum, aceasta era trasă în lături, deschisă larg, larg... Împărăteasa zâmbi moale. Nu avea cum să fi fost neatenție; Luther nu era niciodată neatent. Îi lăsase un semn.

     Oftă.

     Fusese o alarmă falsă, dar acum nu avea să poată dormi toată noaptea. Se așeză în fața portalului, marele ei secret.

     Încă își amintea prima oară când Luther îi dezvăluise acest sălaș. Ea habar nu avea cum un băiețel de unșpe ani găsise un ascunziș al vechilor Împărați și-l deschisese. Habar nu avea nici de unde știa primul ei prieten la ce servea acest loc.

     Înainte ca Împărații să primească secretul lumii prin ochiul din palmă, așa văzuseră adevărul. Dar lucrurile au început să scape de sub control. Era o poartă mult prea mare spre o informație numai pentru o singură persoană. Așa că Băiețelul Timp i-a învățat pe Împărați să mintă altfel.

      Semieterna era clădită din minciuni. Ea vorbea prin sfătuitorul regal, și el singur crease minciunile pe care conducătorii le spun de sute de ani. Luther, însă, voia adevărul. Voia să exploreze. Avea sens mai mult ca oricând de ce Băiețelul Timp trebuise să moară sub numele lui Abel.

     Prima oară când Luther îi arătase vitraliul, dormiseră unul lângă celălalt sub boltă. Nu se compara cu ceea ce zărea în palmă. În dimineața aceea, Boheme se trezise plângând, căci își amintise abia atunci cum funcționa totul, și se temea că Luther avea să înnebunească, odată ce privise abisul. El o liniștise. Îi spusese că numai oamenii reali ar fi putut să înnebunească din pricina vitraliului. Iar el nu era real.

     Împărăteasa se întinse din nou pe podeaua rece, imaginându-și că era din nou alături de el. Privi spre lumea încă fără formă, și imensitatea ei o cuprinse. Infinitul era sublim și era teroare. Stând așa, amorțită și cu ochii întredeschiși, auzi un foșnet. Oh, nu. Nu și de data asta...

     Cercetă frenetică încăperea. Abia surprinse o siluetă ascunzându-se în spatele scărilor. Țâșni în picioare și săgetă de-a lungul sălii.

     Dar era prea târziu. Căci Yves în sfârșit înțelesese. Pământul primordial nu existase niciodată. Împărații controlaseră cunoștințele populației, iar întreaga lor viziune asupra lumii de afară fusese manipulată.

     Împărăteasa se aruncă asupra celui ce privea ascuns, își încleștă mâinile în jurul umerilor lui și îl târî cât de departe putu, sub intrândul scărilor. Nu putea să facă din nou acea greșeală. Nu se putea...