Cântecul fierului

XV. Iertare, zeilor!

      În dimineața următoare, Yanna se trezi devreme, căci Păpușarul îi promisese că va putea petrece din nou timp cu fiul ei. Se asigură că mirosea frumos, că rănile îi erau acoperite, că își pudrase cicatricile încât arătau doar ca niște cărări pe piele. Își îngriji părul și îl prinse cu o clamă lucitoare, pe care o purta pentru prima oară.

     Când îl întâlni pe băiețel, în sala din infirmerie specială pentru copii, el nu spuse nimic. O privi cu aceeași goliciune și nu fugi spre femeie, nu o prinse în brațe până ce Păpușarul îi ordonă să o facă. Yanna doar strânse din dinți și se prefăcu că nu vedea. Măcar îi putea fi alături. Îl putea privi cum se joacă, o oră în fiecare zi, mereu supravegheată. Nu trebui să ignore mult golul din stomac; se înmuie imediat ce îl zări, și genunchii îi tremurară de emoție, și inima îi săltă în piept.

     Îmbrățișarea îi nărui orice apărare. Micuțul se potrivea atât de bine în brațele Yannei. Era de parcă zeii scobiseră adânciturile umerilor ei special pentru clipa în care el îi sări în brațe.

     Râsetul fiului ei îi răsuna în urechi, cea mai frumoasă melodie. Cât tânjise să-l audă! Câte nopți stătuse trează, auzind iar și iar în minte gânguritul lui, încercând să-și imagineze cum i-ar suna vocea când o saluta, cum ar chicoti când îi răvășea părul, cum ar râde când îl gâdila.

     Acum, putea face toate acestea. Numai că, imediat ce Păpușarul părăsi camera și imboldurile lui conteniră, băiatul deveni din nou confuz. Se uită la femeia din fața lui așa cum s-ar fi uitat la o străină.

     Yanna se așteptase la asta. Dar nu duru mai puțin când el se blocă în loc, așa cum și ea făcuse de multe ori după Elevare. Părea că fiul ei era deja controlat. Era un lucru să se piardă pe sine, să suporte pregătită și de bunăvoie erodarea de rațiune, dar un copil... Cum putea un copil să trăiască cu o altă ființă în capul lui, dictându-i ce să facă, ce să spună, ce să fie? Rămăsese vreo fărâmă din sufletul lui? Băiețelul ei, ce țipase roșu în brațe— el mai exista măcar?

     Ăla a fost probabil cel mai îngrozitor gând pe care l-a avut vreodată. Yanna se blestemă singură că își imaginase asemenea lucruri despre propriul fiu. Ce fel de mamă ești? Poate că e timid. Nu te cunoaște încă. Nu îndrăzni să presupui așa ceva despre el.

     Acesta se așeză în fața unui maldăr de jucării, căruțe din lemn și soldăței de plastic. Începu să meșterească la ele, cu degete neîndemânatice. Yanna se întinse și îi mângâie obrazul. Pielea lui era atât de rece. El nu reacționă în niciun fel— nu se retrase, nu tresări, nu se apropie. Parcă nici nu își dădea seama că era atins.

     Yanna îl sărută pe frunte. Deodată deveni hiperconștientă. Poate nu trebuise să facă asta. Poate era prea devreme, și atingerile îl speriaseră. Cine știe prin ce trecuse doar la vârsta asta? De unde să știe ea, care trăise toată viața în violență, să-l trateze corect? Cum putea să învețe?

     Femeia își drese glasul și se îndreptă.

     — Deci, cu asta îți ocupi timpul? întrebă ea, cu blândețe. Jucându-te aici, cu ceilalți copii?

     — Îmi petrec timpul așteptând ca Păpușarul să îmi găsească o menire, spuse Kade, fără să ridice ochii de deasupra mașinii pe care o asambla.

      Nu părea să fie vocea lui. Nu puteau fi cuvintele unui băiat de cinci ani și puțin. Le spusese cu atâta siguranță, cu atâta indiferență, de parcă exersase de o mie de ori și i se spusese de o mie de ori așa faci, așa vorbești.