Cântecul fierului

Interludiu

      Acum ceva timp...

     Dante Malvard deschise ochii. Nu-i veni să creadă că o făcuse. Unde era?

     Se sufocă. Noroiul i se uscase pe buzele crăpate, pe pielea prăfuită. Deschise gura să inspire adânc, și îi fu imediat umplută cu pământ.

     Ridicolul momentului îl lovi abia atunci. Era îngropat; presiunea îi strivea oasele și îi îneca plămânii. Tuși aspru. Simți cum i se înfundă traheea și inima i se zbate; vie, cerule, dar alienată.

     Cu toată puterea, își înfipse unghiile în pământul tare. Săpă până când îl strivi greutatea lumii. Nu avea aer și parcă îi înfloreau vlăstari în plămâni. Se simțea atât de distant, atât de incredibil de pierdut. O clipă trăise, iar apoi nu. Parcă în acea secundă de nimic, trupul i-a fost dezmembrat, membrele dislocate, inima înlocuită cu una mai bună, și când l-au scuipat înapoi în lume, l-au reasamblat greșit.

     Dar supraviețuise— darul lui Luther, nemurirea de unică folosință, funcționase. Yanna Zenith Elevase. Și asta, realiză el pentru a mia oară, însemna că Luther câștigase.

     Nu știa unde se afla. Părea destul de pustiu. Un loc bun de ascuns. Cine îl îngropase făcuse o treabă cam dată naibii; nu fusese mai mult de un metru. Pipăi pământul de lângă el. Își atinse cămașa zdrențuită, sfâșiată la piept— piept pe care se uscase, o cantitate îngrijorătoare de sânge. Ce să fi fost și cu asta? Chiar se simțea puțin incomod. Nu îi dăduseră un coșciug, nici măcar unul ieftin. Nu tu cruce, nu tu coroniță drăguță și dantelată. Nepoliticos.

     Era în viață și respira, dar lucrurile nu merseseră tocmai perfect. Eroarea în planul lui Luther era chiar Dante. Un om mai bun ar fi făcut ceva, cunoscând asta. Ar fi încercat să lupte, să se folosească de elementul surprizei, să caute justiția și salvarea.

     Dante, însă, decise să își ia o vacanță.

     Pasiv, luase în considerare ce avea să vină. Țipete. Oh, atâta agonie! Oameni zbătându-se în nebunie și în propriile măruntaie așa cum se zbătuse el să scape de sub pământ. Lumea murind în flăcări, zbuciumată în strania-i frumusețe. Devenind mormânt.

     Iar singurul om care nu stătuse în locul lui decis de plan, adică în țărână, era Dante. Singurul, singurul om care putea să mai schimbe ceva din cursul distrugerii decisese să plece într-o vacanță.

     Ei bine, ghinion.