Cântecul fierului

X. Carnagiu sfânt

     Ziua execuției se înălțase ca o secure.

Era timpul. Publicul se adunase, extaziat să-l vadă pe Dante Malvard prins. Yanna ardea de entuziasm. Nici nu se putea gândi la regret sau milă. Nu mai percepea ideea.

Nimic nu se compară cu momentul în care ea păși în Curtea largă dintre Temple, pavată în marmură albă și plină de sute de oameni. Era flancată de două gărzi. Cerul se deschidea imens deasupra. Soarele pulsa, amenințând să se prăbușească și să sfâșie lumea în flăcări. Lumină, verde și albastru vibrant.

Yanna săltă lejer ca o panteră pe podiumul de execuție. Aur îi pudra pomeții; rochia ei diafană era jumătate armură de metal. De partea cealaltă aștepta Păpușarul, pregătit să o prezinte mulțimii.

Se întoarse către marea de chipuri identice. La execuții, toți spectatorii purtau măști cu rânjete pictate grotesc în roșu, negru și argintiu, pentru ca sponsorul capturii să poată urmări neidentificat. La o crimă de asemenea calibru, trebuia să fie o figură importantă, influentă și a naibii de bogată.

Era prima oară când atâția plăteau bilet la un măcel. Păpușarul împrăștiase vestea execuției încă de când Yanna acceptase misiunea. Era posibil ca nenumărați oficiali, cunoscuți ai lui Rha Vaelor, soldați să fi venit să privească răzbunarea. Cine știe — poate și Împărăteasa însăși.

Voi nu știți asta, dar sunteți martorii victoriei mele. Voi nu știți, dar asta e tot ce am vrut vreodată. Era beată de extaz. Fremăta nestăpânită. Vie.

Deasupra podiumului, dintr-o gheară înaltă de metal atârna un singur ștreang. Atât de multe însemna ștreangul acela pentru Yanna. O binecuvântare teribilă. Dar și milă nemeritată pentru Malvard. Era ultima ei crimă înainte de Elevare. Ar fi vrut să dureze mult, și să fie plină de țipăt, și amândoi să se umple de sânge. Dar așa ceruse sponsorul să fie ucis asasinul.

— Bun venit tuturor, în această zi de sărbătoare! strigă Păpușarul. Oh, nu e minunat că v-ați strâns în asemenea număr?

Chiote răsunară. Oamenii erau nerăbdători, vuiau ca niște furtuni. Nu era o singură persoană căreia să-i pară rău de Dante Malvard.

Păpușarul era scund, iute și ascuțit ca săgeata. Nerăbdător să își primească și el premiul— încă un monstru sublim aplecat la genunchii lui. Părea din altă lume, ființă a nopții, vultur prădător. Ochii i se roteau nebun asupra mulțimii.

— V-o prezint, încă o dată, pe cea pe care o cunoașteți bine, anunță el, clar și puternic. Yanna Zenith— cea mai luminoasă stea, cea mai ascuțită lamă.

Vocea îi fusese amplificată. Mulțimea izbucni în urale. Yanna înălță pumnul, simțindu-se deasupra a tot. Trăia pentru asta. Îndepărtarea de Biserică o înmuiase. Dar aici, acum, era acasă.

Cum am îndrăznit să uit asta?

— Astăzi, arta ei va deveni desăvârșită, continuă stăpânul ei. După multă muncă, după ce a sângerat pe aceste pământuri, pentru zeii noștri și zeii voștri și toți zeii cerului, și-a împlinit în sfârșit menirea. L-a capturat pe Dante Malvard, criminalul ce a sădit teama în regat. Și acum, e timpul ca ea să-l ucidă.

Urletele se intensificară. Pe Yanna o cuprinse febra.

— Deci, haideți să-l vedem! Îngenuncheat, decăzut în rușine, numai pentru voi!