Cântecul fierului

XVII. Spre noi culmi

     Era a doua oară când Auri se strecură afară din Biserica Rece alături de Yanna. Situația i se părea ridicolă, dar și înfricoșătoare. De data aceasta, nu își permise să privească către pereți, uși, umbre. Nu se lăsă distrasă și nu oferi Bisericii șansa de a o speria. Rămase cu ochii pironiți în pământ, ori analizând-o pe Yanna. Pentru prima oară, femeia părea cu adevărat tensionată. Privea în jur, paranoică, ca și cum se aștepta să fie urmărită, să pășească într-o capcană.

     Însă lumina dimineții se înălță, ele părăsiră Templul și traversară curtea, iar capcana nu se ivi. Parcă forța neagră și teribilă care stăpânea locul era distrasă și uitase să supravegheze coridoarele.

     Se găsiră în fața spărturii din zid, și Auri se cutremură involuntar. Iarba încă era stropită cu sânge uscat. Sângele ei uscat.

      — Tu prima, spuse fata, făcând semn către toporul de la cingătoarea Yannei. Și lasă arma aici.

     — De ce?

     — De unde știu că nu mă vei aștepta de partea cealaltă, gata să mă ciopârțești în bucăți?

     Yanna râse; scopul ei fusese de la început să o sperie pe Auri, până când tânăra ajungea să analizeze totul mult prea în detaliu.

     — N-aș avea nevoie de topor ca să te ciopârțesc, dar fie, admise acrobata, zvârlind toporul în iarbă.

     Auri o privi scrutător. Observă felul în care materialul hainelor se umfla în jurul taliei, denotând că ceva era ascuns între straturile de negru, cenușiu și piele.

     — Toate armele, Yanna.

     Artista pufni și ridică marginea bluzei, de unde se întrevăzură trei mânere de pumnal. Le aruncă în lături.

     — Am spus toate armele.

     După o sabie scurtă ascunsă de-a lungul gambei, o spadă lungă și curbată atașată în curele de spate și câteva stele de argint dibuite de prin buzunare, Auri încă nu era mulțumită.

     O fixă pe Yanna cu o privire dezaprobatoare.

     — Oh, fie... mormăi femeia și, într-o ultimă încercare, scoase din mânecă un ciob de metal ascuțit, vag pătat cu sânge. I-l flutură sarcastic lui Auri prin fața ochilor, și-l lăsă jos.

     Fără să mai spună nimic, se strecură prin gaură, lăsând-o pe călătoare să se descurce singură cu desaga grea și armele. Desigur că nu aveau să plece neînarmate, așadar Auri se strădui să le găsească loc și să se târască prin spărtură fără să se sfârtece singură din greșeală. Yanna împachetase haine de schimb, îi oferise și lui Auri un rând (cu multe curele numai bune pentru arme), reușise să obțină apă, dar nu și mâncare.

     Curând, călătoarea ajunse de partea cealaltă. Soarele îi inundă privirea. Reușise. După mai multă durere decât își imaginase că avea vreodată să simtă, lovind-o ca o furtună în numai câteva zile, era în sfârșit liberă.

     Oftând, privi către femeia care își aștepta înapoi săbiile, pumnalele și preaiubitul topor, cu nerăbdare în ochi. Ei bine, era aproape liberă.

     — Oh, nu, în niciun caz, răsuflă greoi Auri. Nu te las să le ții decât dacă suntem în pericol.

     Anticipă reacția Yannei. Aceasta, însă, nu se îngrijoră. Era perfect capabilă să se apere de una singură, și știa că avea să își recapete armele, căci Auri n-ar fi supraviețuit două minute în luptă.