Cântecul fierului

XVI. Dulceața păcatului

     Când deschise ochii, Auri Trivale simți căldură. Își întinse degetele; viziunea i se înclină spre întuneric. Cearșafuri subțiri. Strânse pumnii și încercă să se ridice. Pielea i se împânzi de fulgere, sfâșiind amețitor. Spinarea îi era acoperită de bandaje umede. Era înțepenită, dar durea surprinzător de puțin. Îi fusese foame atât de mult timp, că acum deja se obișnuise cu golul. Setea era mai aspră ca oricând.

     Ochii i se obișnuiră cu întunericul. Era tot în camera Yannei, cândva înainte de răsărit. Observă o ușă în fundul camerei, fără îndoială dând spre debaraua în care fusese ținută în ultimele... cât timp? I-ar fi fost imposibil să estimeze cât dormise, legată și cuprinsă de frisoane, în umezimea putredă a propriului sânge.

     Se afla pe un pat. La capătul lui, Yanna Zenith. Așezată cu picioarele încrucișate. Cu chipul umbrit de părul scurt și zburlit. Așteptând. Ridică doi ochi fierbinți spre Auri. Fata își sări din piele. Erau urme sângerii pe chipul femeii. Și urme de lacrimi.

     Și mâinile Yannei erau pline de sânge. Și cearșafurile jumulite din jurul ei. La baza patului, lichidul băltea în jurul unui topor.

     — Ce-ai făcut? întrebă încet Auri. Pe măsuța de lângă pat o aștepta un pahar de apă. O urmă de mână roșie sclipea pe sticlă, ca un sărut. Fata dădu pe gât paharul și parcă i se făcu și mai sete.

     Acrobata clipi lent. Își sprijini bărbia în pumni, gânditoare.

     — Nu mai țin minte. Ce-ar fi să încerc din nou pe tine?

     Yanna izbucni în râs. Nu putea fi tristă. Nu putea fi tristă, nu acum, chiar dacă în fundul pleoapelor îl vedea numai pe Kade, cocoloșit și nemișcat și rece. Nu putea fi tristă, așa că râse.

     — Nu mai... nu mai țin... Doar încercând să repete fraza, murmurând și bolborosind, devenea și mai greu să-și controleze ieșirea. Călătoarea se înfioră.

     — De ce râzi?

     — Pentru că e amuzant, zise Yanna. Chicoti din nou. Am zis că nu mai țin minte, dar... Cât am să mai trăiesc, nu cred că voi putea uita noaptea asta. Oh, nu, nu pe aceasta. Sunt unele momente care pur și simplu știi că te vor defini pe veci. Ce ghinion să ai să fii definit de lucruri teribile!...

     Auri strânse cearșafurile în pumni și încercă să se ridice în capul oaselor. Nu voia să afle ce făcuse Yanna.

     — De ce m-ai ajutat?

     De ce acum? Femeia îi lăsase rănile să se infecteze. O lăsase să simtă durerea și amețelile și greața, dezgustul și disperarea. Fusese doar un joc, o amenințare crudă? Avea Auri vreodată să scape cu adevărat din Biserica Rece?

     — Pentru că vreau să fii în formă maximă. Avem de făcut o decizie importantă.

     Vocea Yannei devenise alertă.

     — Ce decizie?

     — Dacă informațiile pe care le deții sunt utile, sau dacă îmi voi face mie însumi favoarea de a economisi niște timp, scăpând de tine de pe-acum.

     Yanna ridică din umeri și zâmbi. Se grăbea. Noaptea era scurtă, și nu mai rămăsese timp. Păpușarul avea să descopere ceea ce făcuse. Drusilla avea să se trezească înconjurată de cadavre. Kade nu avea să se mai trezească niciodată. Și cu toții urmau să vină după ea și să îi dezvăluie ultimul secret. Auri Trivale.