Cântecul fierului

XX. A ta corolă de minciuni

     Palatul Ciobit devenise un loc al incertitudinii. După evenimentele stranii și groaznice, era imposibil să-ți dai seama dacă liniștea se așeza în sfârșit sau furtuna abia începuse. Dintre toți, Yves putea cel mai bine să presupună. Fiindcă, într-o dimineață, descoperi ceva peste măsură de interesant.

     Tânărul era postat la fierăria regală. Un loc prăfuit și fierbinte, detestat de gardieni.

     După îndelungă plictiseală și îndelungi griji, în depozit, el văzu ceva lucind. Fiind în fața fierăriei, nu ar fi însemnat mare lucru. Însă scânteia prea tare pentru a fi metal. Argint, mai degrabă, iar argintul și aurul nu erau păstrate în aceeași încăpere ca metalele. Ar fi fost o distragere bună să se ia de vreun ucenic neîndemânatic, așa că aruncă o privire.

     Lângă butoaiele cu resturi de metal pentru topit, găsi câteva rotițe. Lucitoare, ascuțite, cu vârfuri care nu se potriveau la nicio armă sau mecanism de căruță, ușă, hamuri. Una era relativ dreptunghiulară și avea forma podului palmei lui Yves. Cealaltă era măruntă și vag sferică, aducând cu nodul unui deget.

     O amintire îi fulgeră în minte— Thaissa, pe patul spitalului. Spunând că nu-l văzuse pe Băiețelul Timp de ceva zile. Nici el nu o făcuse, și nu erau multe lucruri din metal argintiu, cu trăsături umanoide la Palat. Judecând după praful gros de pe mecanisme, trecuseră multe zile și de când acestea fuseseră scăpate. Oare era posibil...?

     Concluzia era atât de dramatică și neașteptată, încât îi veni să râdă.

     Nici măcar nu crezuse că Băiețelul Timp putea să moară. El supraviețuise de-a lungul sângeroasei istorii a Semipământului. Băiețelul Timp însemna linia tronului, el oferea unui împărat puterea și conexiunea cu Semieterna. El alegea monarhii; încoronarea fără aprobarea sfătuitorului era imposibilă. Niciun asasinat nu l-a vizat pe Băiețelul Timp, căci indiferent cine era liderul, soarta tronului și a puterii depindea de el. Fără el, nu avea să mai existe vreodată un monarh.

     Ce însemna moartea lui?

     Dacă avea dreptate, Împărăteasa Iepure în sfârșit ucisese. Având în vedere cât de important era rolul lui, nu l-ar fi dezmembrat în tortură, deci moartea era singura opțiune. Doar ea ar fi putut scăpa cu crima asta. Yves bănuia că mituise fierarii să țină secretul unui transport de metal bizar și brusc. În orice alt caz, întreg Palatul ar fi urmărit criminalul. O nouă lovitură, la scurt timp după execuția lui Malvard. Ar fi fost ceva imens.

     Persoana pe care o suspecta nu mai ieșise de zile întregi din camerele ei. Între gardieni și servitori, fusese raportat comportament straniu. Tulburare. Violență. Cu două zile în urmă, poruncise să nu mai existe nicio gardă în fața dormitoarelor. Servitoarele puteau intra numai când era ordonat.

     Îndreptându-se alert spre camerele Împărătesei, Yves se adânci în presupuneri. Dar absolut nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce văzu acolo.

     Împărăteasa era întinsă, leșinată într-o baltă de sânge. Ținea în brațe, într-un mod dezgustător de drăgăstos, cadavrul rece al unei servitoare. Stomacul femeii fusese ciopârțit în lovituri de pumnal. Arma lucea pe jos, subțire ca un zâmbet, lângă mâna Împărătesei. Intestinele, rupte și franjurite, fuseseră întinse în jur. Linii de pensulă. Era o expoziție anatomică mai mult decât altceva. O operă de artă urâtă.

     Roșul mânjise robele albe ale servitoarei. Mânjise straiele dantelate ale conducătoarei; chipul ei, deasemenea. Cealaltă mână înconjura talia femeii de vârstă mijlocie de parcă erau vechi prietene. Capul gri și supt al moartei se sprijinea delicat de sânul Împărătesei. Ochii deschiși, goi se holbau în sus, spre Yves. Înaintea, lui se holbaseră ore în șir la tavanul frumos.