Cântecul fierului

VIII. Măcar tu încă îmi știi numele

      Thaissa își amintea bine ultima oară când fusese la Biserica Rece.

     Tatăl ei era deja nebun, bolnav. De fapt, aceea a fost ultima oară când el a fost capabil să iasă în public. Ca într-un sevraj, implorase pe fată și pe mama ei să poată merge.

     Dintre toate locurile din lume.

     Dependentul naibii.

     Biserica fusese colorată. Îi cântase laude și blesteme. Fuseseră ghirlande și postere pe pereți, anunțând execuția unui criminal în căutare. Monștrii o învăluiseră, și dacă Thaissa ar fi fost proastă, s-ar fi uitat și ea pe sine.

     Tata arăta așa diferit acolo.

***

     Următoarea dată când Thaissa își vizită tatăl, Yves era postat pe hol. Trecuseră trei nopți.

     Fata își dădu seama ce se întâmpla când auzi sunete tăcute, rarefiate de pași.

     Întâmplarea se repetă. Yves o urma mereu la distanță, mereu în tăcere. Îi oferea spațiu.

     În mod straniu, deveni aproape o așteptare pentru Thaissa. Cumva, Yves înțelesese că vizitele aveau loc odată la fiecare trei nopți. Oricând își punea pelerina, mai mult drept semnal decât altceva, se aștepta să observe umbra, cu colțul ochiului, până să ajungă la poartă. Îi oferea un confort straniu. O constantă.

     Se simțea mai puțin singură pe rutina spre a-și frânge inima. Mai adânc, mai tare de fiecare dată. Nici nu avea sens, având în vedere că Yves nu făcea decât să existe. Și nici măcar nu îl plăcea ca persoană.

     Măcar tu nu tușești sânge. Măcar tu nu m-ai atacat. Măcar tu încă îmi știi numele.

     Plângea de fiecare dată.

***

     Palatul Ciobit păstra bine aparențele armoniei. Magnific, scânteietor și multi-fațetat. Plin de sfinți și minciuni și secrete.

     Înainte să fi devenit gardian, Yves și-l imaginase de multe ori. O poveste, nu-i așa? Una cu regine, cavaleri și bestii de ucis. Fusese cel mai tânăr aplicant pentru post. Îngrozit și neexperimentat, venise în urma unei tragedii. În tinerețe, nu ești așa conștient de consecințe.

     Acum, era imun. Scobiseră bine din el ce era uman și-l aruncaseră la gunoi, ori îl împinseseră cu piciorul sub covoare aurite. Așa își câștigase rolul de gardă personală a Împărătesei Iepure— plătise cu persoana care obișnuia să fie. Fiindcă ceea ce trebuia un gardian să distrugă nu erau bestii, ci tot oameni.

     La Palatul Ciobit erau mai mulți păcătoși decât într-un bordel sau într-o casă de ucigași. Viața asta era o competiție a favorurilor. Aveai totul încă de la început, dar trebuia să te agăți cu dinții de demnitate. Așa cum făcuse Thaissa. Ea suferise multe rușini înainte să învețe a fi prefăcută. Îți puneau lanț în jurul gâtului ca să te târăști în jurul curții în genunchi. Te încuiau într-o carceră până înnebunești. Te îngropau de viu chiar în grădinile regale, labirinturi de flori și fântâni.

     Cei bogați supraviețuiesc. Și, alături de ei, cei care se transformă în monștri. Asta deveneai dacă trăiai în lux sângeriu, fie că erai prinț, doamnă, servitoare sau prizonier.

     De-asta era ciudată Împărăteasa. Nimeni de aici nu avea dreptul la mâini curate, cel mai puțin un conducător. Poate era doar gelos că ea nu ucidea, în timp ce el nu avusese vreo șansă. Yves fusese suspicios de mult timp, dar nu avusese o bază.