Iubește-mă, Jacob!🔞

Capitolul 10

          În dimineața următoare, Antonio m-a lăsat la Jacob pentru a-mi lua lucurile de la el. Era în jur de ora 11 când am bătut la ușă. Lăsându-mă să aștept câteva minute, îmi deschide la un moment dat. Purta doar o pereche de pantaloni scurți gri, fără vreo altă bucată de material să-l acopere. S-a încruntat imediat ce m-a văzut apoi a plecat spre living.

— Ce s-a întamplat? Îl întreb imediat ce mă descalț. Să știi că nu pot sta prea mult. Merg să îmi iau lucrurile, ok? Poți să-mi spui ce voiai să vorbim aseară.

— Mai are vreo importanță? Îl aud imediat ce am intrat în dormitor.

— Nu fi copil acum. Suntem destul de maturi pentru discuția asta, Jacob. Răspund odată intrată în living.

       Mi-am mutat privirea prin cameră și l-am zărit pe fotoliu. Se uită pierdut pe podea, iar piciorul său rupt era sprijinit de măsuța din mijloc. Trebuia să discut treaba asta cu el, așa că m-am așezat pe canapea pentru a fi față în față.  Am luat o doză de cola și am deschis-o înainte de a începe conversația.

— Haide, spune-mi ce ai de spus. Pot să mai întârzii puțin. Poate am reacționat și eu greșit aseară, dar ... toată situația de ieri ... a fost un haos total.

— Luciana, fata aia a fost doar o aventurat prostească. Eram dărâmat din cauza lui Miriam. Niciodată nu aș fi fost atât de nebun. A profitat de mine.

— Trebuia să te asiguri că totul era rezolvat înainte de a pleca din peisaj. Poate ai fost beat, dar asta nu trebuie să fie o scuză.Toate faptele tale au consecințele.

— Are 28 de ani. Trebuia să se lege de un bărbat într-un fel sau altul, înțelegi? Am fost eu prostul ăla. Nici măcar nu o plac, nici măcar nu am plăcut-o. Am refuzat-o toată seara, dar s-a întamplat la un moment dat.

— Cred că trebuie să îți asumi responsabilitatea asta. Deja este prea târziu pentru regrete. Copilul va veni pe lume chiar dacă îți dorești tu sau nu.

— În 2 luni, mai exact. Dar nu pot, nu vreau asta.

— E timpul să te pui pe picioare. E totuși al tău și nu are nicio vină.

— I-am spus că îi voi da bani. Cât are nevoie, până la 18 o să-i ajut, dar mă vrea cu totul. Tot speră că ne vom căsători. Nu vreau nici căsătorie cu ea, nici copilul ăla. Am 24 de ani, Luciana. Chiar nu am nevoie de așa ceva acum.

— Fă-ți ordine în gânduri și încercă să te obișnuiești cu ideea. Merg să-mi adun ce am pe aici. Chiar e timpul să plec. Antonio e jos și mai pe seară avem avion.

— Pleci? Unde? Își ridică capul din pământ și face ochii mari. Fără să exagerez, ochii îi erau încercați în lacrimi, iar pe chip i se putea citi disperarea.

— Nu plec de tot sau cel puțin nu cred. Vom avea o scurtă vacanță. Am stat de vorbă destul de mult aseară și fără să observ asta până acum, el probabil merita mai mult decât i-am oferit până acum.

          M-a privit preț de câteva secunde și a lăsat capul în pământ din nou. A dat să spună ceva, dar s-a oprit. Cu toată forța s-a chinuit să se ridice ajutat de cârje. L-am urmărit până a ieșit din încăperea, dându-mi seama că s-a dus la bucătărie. Nu am mai vrut să continui discuția și mi-am văzut de treabă până mi-am umplut valiza cu care venisem aici.

— Hei, eu am terminat. E timpul să plec. Îl anunț apoi îmi las geanta în hol pentru a merge să-mi iau rămas bun.

— În regulă. Dacă ai uitat ceva, știi unde mă găsești. Râde trist și împinge paharul plin cu vodka și gheața pe mijlocul mesei pentru a nu observa că bea atât de dimineață.

— Nu îți face iar rău prin băutură, Jacob. Iei și pastile.

— Nu cred că întelegi gravitatea situației. După perioada cu Miriam, acum mă simțeam în sfârșit bine. Totul a fost o iluzie aiurită.

— Eu nu am murit. Poate ne vom revedea cândva. Îi zâmbesc și dau să-l îmbrățișez, dar mă respinge.

— Mhm .. lasă cheia pe masă când ieși, te rog. Îmi spune și apucă paharul plin. Îl dă pe gât și își mai toarnă unul.

          L-am privit tristă, am lăsat cheia pe măsuța din hol, am luat valiza mea vișine și am coborât la Antonio. Fără să observ, pierdusem o oră și jumătate alături de Jacob. Atmosfera din mașină era un foarte liniștită, încât doar muzica de la radio răsuna.

         După o scurtă vizita la apartamentul Liei pentru a-mi face bagajul, ne-am întors la casa închiriată a lui Antonio. Era ora 16, iar la 18 aveam avionul spre Paris. Mă liniștisem după toată problema pusă pe tapet cu Jacob, iar acum îl ajutam și pe prietenul meu să împacheteze. Din cauza stării mele nu prea bună, l-am neglijat destul de mult astăzi.

— Ești mai bine? Se aude vocea sa în timp ce își caută prin dulap.

— Da. Abia aștept să plecăm de aici. Să stau fără griji, să ne plimbăm liniștiți prin orașul ăla superb. Zâmbesc și pășesc spre el.

— Poate nu degeaba e preferatul tău. Doar e orașul iubirii. Râde el și se oprește din acțiunea pe care o făcea. Crezi că, nu știu .. am putea fi?

— Am putea? Îi răspund eu cu aceeași întrebare. Era atât de dulce uneori. Deși era mereu direct, partea sa sentimentală era mai mereu destul de rezervată.

— Mi-ar plăcea să fim. Continuă și se întorce spre mine. Îmi prinde talia și mă trage aproape. Își trece mâna prin părul meu și mă sărută. Da, cred că ar fi ceva.

— Da, ai dreptate. Ar fi interesant.