Trandafirul Din Mlaștină

13. În cât timp mă poate mânca un aligator?

CAPITOLUL 13

În cât timp mă poate mânca un aligator?

Ne-am calmat, în cele din urmă, iar Cain a pornit din nou maşina. De-abia ne întâlnisem de jumătate de oră şi deja nu mai ştiam de mine, ziua asta nici nu începuse încă, iar eu eram deja terminată.

Încă îi simţeam buzele pe sâni, peste buzele mele, pe gât... peste tot.

A intrat în mlaştină, drumul a devenit mai dificil, dar nu mai dificil decât abţinerea mea de a nu sări din nou pe el. Cain mi-a prins mâna şi m-a strâns. L-am privit, el nu s-a uitat la mine, dar a zâmbit. Un zâmbet discret, în care citeam amuzament şi inteligență. Ştia exact ce se întâmpla cu mine acum, era conştient de toate efectele pe care le avea asupra mea şi se delecta, şarlatanul.

Totul era diferit acum. Ziua în mlaştină nu era atât de înfricoşător precum fusese luni noaptea, când parcă mă aflasem într-o lume înşelătoare şi plină de pericole. Mi-am distras atenţia de la Cain că să analizez ce se afla în jurul meu, am deschis geamul şi am scos capul afară. Mlaştina nu mirosea întotdeauna îngrozitor, dar nici vreo mireasmă florală nu era. Apă stătută, buruieni, căldura care amplifica totul. Peste tot erau gâze şi m-am tras imediat înapoi să închid fereastră când am fost asaltată de ţânţari şi muşte. Cain a început să râdă de mine.

Pe drumul pe care mergea Cain nu se vedea încă mlaştina, erau copaci crescuţi anapoda, mulţi doborâţi la pământ, dar chiar dacă nu o vedeam de aici, o simţeam, eram în teritoriul ei.

Instinctiv, mă uitam după aligatori, deşi eram conştientă că nu aveam să îi văd pe aici. Cel puțin asta speram. Ei erau principala mea frică astăzi.

Am văzut mlaştina atunci când Cain a întors într-o curbă. Era liniştită, prea liniştită, înşelătoare. Apa nu se mişca deloc, era verde şi acoperită de mâzga vegetaţiei, trunchiurile copacilor erau negre şi umede deasupra apei, unii erau uscaţi, alţii sfârtecaţi. Cain mă privea cu atenţie în timp ce analizam o parte din oraşul meu pe care nu o mai văzusem niciodată, deşi mă născusem aici.

— Arată ca o lume fantasy, am şoptit, el a zâmbit, uitându-se la mine.

— Înfricoşătoare, dar tentantă, nu?

L-am privit şi am aprobat din cap, exprimase exact ce îmi trecea prin cap. Nu crezusem vreodată că o să fiu astfel intrigată de mlaştină, mi-o imaginasem ca pe o baltă mare, murdară şi plină de animale periculoase, dar era mult mai mult de atât. Era o întreagă lume, un ecosistem fantastic.

— Noaptea este înfricoşătoare, dar dacă ştii unde să te uiţi, e printre cele mai magice lucruri de pe pământ.

L-am privit curioasă, o văzusem noaptea şi nu fusese nimic magic la ea.

— Mai exact?

— O să îţi arăt diseară. Mi-a făcut cu ochiul, inima mea a ţopăit, îmi oferise un detaliu foarte important în privinţa acestei zile: nu avea de gând să mă ţină la el doar câteva ore.

M-am relaxat în scaun şi mi-am muşcat buza, încercând să îmi potolesc gândurile. Cu coada ochiului l-am observat pe Cain zâmbind din nou, am văzut căsuţa ce îmi era cunoscută, deşi acum arăta diferit, în lumina zilei. Am constatat, cu tristeţe, că era mult mai şubredă decât mi se păruse în noaptea accea. Acoperişul era peticit aproape peste tot, lemnul se înnegrise de la umezeala constantă, pereţii erau vopsiţi în verde, aceeaşi nuanţă ca a mlaştinii, ceea ce o camufla foarte bine. Nu era o casă pentru o familie, în niciun caz pentru un bebeluş.