All or Nothing

Capitolul 27: Intrusa

Capitolul 27: Intrusa
" Nimic, ieșind din nimic, până când nu rămâne nimic. "

Poate că exageram și mă pripeam din nou. Poate că îmi era imposibil să mă stăpânesc în situațiile dificile. Luam frecvent decizii pripite doar din cauza temperamentului meu coleric. Dar, de această dată, am decis totul într-un moment de luciditate. Eram ferm convinsă că locul meu nu mai era acolo. Persoanele pe care le-am întâlnit aveau viețile lor, problemele lor, familiile lor. Eu una eram doar un factor perturbator. Eram Miranda, fata fugară ce avea nevoie de adăpost. Eram Miranda, naiva Miranda care credea că știe destule despre viață, când defapt, nu avea nici cele mai elementare cunoștințe. Eram Miranda, cea care era îndrăgostită de un băiat ce îi era inaccesibil. Eram Miranda și eram o intrusă în viețile altor oameni. Locul meu nu era acolo. Eu nu aveam un loc anume.

Dimineața când m-am trezit, Blake nu era acasă. Probabil că memoria nu îl părăsise și era conștient de evenimentele petrecute în noaptea precedentă. Apreciam că nu insista și nu crea o scenă penibilă în care își cerea scuze și mă ruga să rămân. Mi-am făcut bagajele și am curățat camera, lăsând-o în aceeași stare impecabilă în care am găsit-o. Când am coborât la parter, am sesizat pe măsuță un plic sigilat. Când m-am apropiat, mi-am descifrat numele scris într-un colț superior al plicului. Știind că plicul îmi era destinat mie, l-am deschis și am recunoscut imediat caligrafia dezordonată a lui Blake întipărită pe un bilet. Era un mesaj amănunțit și formal: " A fost o deosebită plăcere să te cunosc, Miranda Elizabeth Fannings. Cu siguranță ești o persoană plină de mister și controverse. Regret că finalul nostru a venit atât de repede. Poate cândva ne vom mai întâlni. Succes în viața ta. Sper să găsești ceea ce cauți. PS: Acceptă cecul și lucrurile achiziționate. " Nu mă îndoisem niciodată de generozitatea lui Blake. Dar șocul mi-a fost imens în momentul în care am sesizat cecul care se afla în plic, sub scrisoarea de rămas bun. Suma nu era una ofensatoare, dar cu siguranță era prea mult ca să pot accepta. Și totuși, duceam o cruntă bătălie. Chiar dacă toate normele morale și toată umanitatea mea îmi dictau să refuz banii și să plec din acea casă cât mai repede, am cedat. Eram conștientă că salariul meu economisit nu mi-ar fii fost util pentru prea mult timp. Am luat cecul și scrisoarea și mi le-am îndesat în rucsac. Era înjositor, dar trebuia să accept realitatea și nu trebuia să refuz un ajutor, acum cât mai puteam primii unul. În curând, voi fi din nou pe cont propriu.

Știam că nu îl voi mai întâlni vreodată pe Blake. Știam că nu voi mai avea curajul să îl privesc în ochi. Mă folosisem de el. Abuzasem de ospitalitatea lui și de condiția lui materială. Eram o adevărată oportunistă și mă simțeam mizerabil. Astfel, simțeam că am datoria să îi las și eu un simplu mesaj în care să îi mulțumesc pentru tot. Nu mă pricepeam la fel ca și el în arta cuvintelor. Aveam de gând să îi răspund într-un mod modest și sincer. Chiar dacă am șovăit câteva clipe în fața paginii de caiet, cu mâna tremurândă, am început să aștern câteva cuvinte, cu un scris mărunt și cât mai lizibil: " Sunt o egoistă și îmi e jenă pentru că am acceptat banii și obiectele oferite de tine. Ești un om bun, Blake Tyler Bennett. Sper că vom avea ocazia să ne întâlnim din nou pentru a mă putea revanșa față de tine. Rămas bun."

Când am părăsit casa, un o adiere rece de vânt m-a întâmpinat. Luna noiembrie avea să se sfârșească în curând. Gândul la luna decembrie îmi provoca fiori. Cum aveam să petrec sărbătorile anul acesta? Am oftat exasperată de melancolia în care m.am cufundat și am pornit abătută, îndepărtându-mă tot mai mult de luxosul complex de locuințe.

Știam precis care era următoarea mea traiectorie. Voiam să vorbesc cu David. Timpul nu era în favoarea mea, probabil că se afla la cursuri, iar eu eram nevoită să aștept destul de mult până la prânz, când cursurile lui se vor sfârși. M-am resemnat, cu ideea că trebuia să aștept, așa că am pornit spre liceul la care învăța. În scurtele noastre plimbări îmi prezentase cu ironie liceul prestigios la care studia. Fără să realizez, învățasem traseul.

M-am așezat pe o bancă din apropiere și m-am gândit la o alternativă pentru a îmi ocupa timpul. L-am sunat pe Trevor. Spre fericirea mea, a răspuns:

- Hei, fugaro! Care îți mai e viața? am tresărit la auzul apelativului folosit, dar m-am redresat.

- La fel de banală, după cum știi. Tu ești în regulă? l-am întrebat, abordând o tonalitate îngrijorată pentru că adevărul era că mă neliniștise faptul că nu mai comunicasem de multă vreme.

-Relativ. Sunt plecat din oraș pentru o perioadă. Iartă-mă că nu ți-am spus. Eu și Erika ne-am despărțit.

-Poftim?! am exclamat mai tare decât aș fii intenționat, atrăgând asupra mea câteva priviri încruntate.

- Liniștește-te, Mira. Sunt sigur că e doar ceva temporar. Eu și Erika am mai trecut prin situații de genul. O să fim bine. vorbea la fel de sigur pe el, ca și cum putea paria cu propria-i viață că lucrurile se vor întoarce la normal. Într-un fel, îmi doream ca Erika să îl respingă, să îl facă să sufere.

- Să sperăm că așa va fi. am răspuns puțin sceptică, privind în gol.

- Garantat. Cum merg lucrurile între tine și Blake? a întrebat el dezinvolt, fără să aibă idee cât de stânjenitoare era acea întrebare pentru mine.

- Ne înțelegem. am răspuns eu scurt, evitând să ofer prea multe detalii. Trevor era o companie plăcută, dar nu reprezenta definiția unui prieten capabil de compasiune și sensibilitate. Așa că preferam să evit o discuție profundă. Restul conversației noaste s-a desfășurat normal, cu unele glume din partea lui. În momentul în care am văzut liceenii zgomotoși ieșind pe poartă, am încheiat apelul.

M-am apropiat reticentă de poarta școlii, ieșeam destul de mult în evidență din cauza bagajului pe care îl aveam, și mă simțeam destul de incomod. Dar aveam de gând să îl văd pe David. Să îmi iau rămas bun de la el. Dar, cu cât se elibera curtea, cu atât speranțele mele scădeau. Poate că nu venise la cursuri. Poate plecase mai târziu. Sau...poate că nu.

În clipa următoare l-am văzut ieșind, printre ultimii elevi. Mi-a sesizat imediat prezența și s-a apropiat de mine.

- Miranda? Ce cauți aici? tonul lui era precaut. Nu știa cum să reacționeze la prezența mea din acel loc. Dar, i-am zâmbit încurajator și mi-am întins brațul, pentru a ajunge să-i mângâi obrazul. Am oftat ușurată când a rămas pe loc și nu s-a ferit de atingerea mea.

- Aveai dreptate. E o prostie ce fac eu. A cam venit vremea să plec. Mă întorc acasă. Voiam doar să îmi iau la revedere. nu îmi făcea placere să îl mint, dar nu mi-ar fii permis să plec dacă ar fii știut că aveam de gând să îmi continui peripeția masochistă, după cum o numea el.

- Oh, așadar, ți-au venit mințile la cap? mi-a zâmbit el ironic, luând-mi mâna de pe obrazul lui, împletindu-și apoi degetele cu ale mele.

- Cam așa ceva. Mă bucur mult că te-am întâlnit. Ce pot să spun, ai fost cea mai nemernică persoană pe care am cunoscut-o. am râs amuzată, iar el a schițat un zâmbet discret, ridicându-ne mâinile și plasând un sărut ușor pe mâna mea.

- Și tu cu siguranță ai fost cea mai arțăgoasă ființă cu care am interacționat vreodată. Când o să pleci?

- Imediat ce o să vină un tren. Deci, cu cât plec mai repede, cu atât o să găsesc un tren. Mă bucur mult că am apucat să vorbim. Ai grijă de tine. apoi, fără să îmi pot controla acțiunile, m-am ridicat pe vârfuri și i-am depus un ușor sărut pe obraz. I-am zâmbit pentru ultima dată și am pornit spre gară.